Şcoala şi Casa de folclor — aceste două instituţii gemene, precum şi biserica menţin spiritul românesc în străvechea suburbie a Cernăuţiului, Roşa Stânca. Dar şi vrednicii locuitori de aici ţin la obârşia lor.
Cu jumătate de mileniu mai tânără decât „mica Vienă”
În 2008, când Cemăuţiul şi-a marcat jubileul de 600 de ani, o mare festivitate a avut loc şi la Roşa Stânca. Locuitorii suburbiei au sărbătorit centenarul şcolii locale — Şcoala medie incompletă nr. 17 cu limba română de predare. Directorul-adjunct, Liliana Tcaci, a precizat că pentru prima dată Şcoala din Roşa Stânca figurează în Schema statisticilor şcolilor naţionale şi instituţiilor de învăţământ din Bucovina din 1912. Acolo e scris că Şcoala de la Stinca (cum se numea atunci) a fost deschisă la 28 septembrie 1908. Este prezentată şi o fotografie din 1912 a elevilor, în costume naţionale româneşti. „Vedeţi, e aceeaşi clădire a şcolii, îmi arată imaginea reînnoită doamna Liliana Tcaci. Şi după o sută şi ceva de ani portul naţional continuă să rămână de mare onoare la Roşa Stânca”.
Într-adevăr, la sărbătorile din şcoală, precum şi la festivalurile din oraş elevii de la Şcoala nr. 17 se prezintă în frumoase costume naţionale. Poate din aceste considerente şi vechiul club din suburbie a fost numit „Casă de folclor”. E unica nu numai în oraş, ci şi în regiune.
„La început şcoala a fost deschisă într-o încăpere mică şi în alt loc, „lângă nuc”, cum spun localnicii. Iar această clădire, de o sută de ani, a fost ridicată pe mijloacele băneşti ale oamenilor din suburbie, care şi-au dorit ca odraslele lor să înveţe carte”, accentuează doamna Liliana Tcaci. „Poate de aceea şi păruiţii ţin foarte mult la şcoală, opinează doamna directoare, Ludmila Puşcariova. Dacă ei n-ar fi manifestat o astfel de atitudine, şcoala s-ar fi confruntat cu multe greutăţi. E adevărat, ne susţine Direcţia orăşenească de învăţământ, dar şi părinţii ne ajută foarte mult”.
Dacă în perioada de timp nu prea îndepărtată numărul elevilor de la Şcoala nr.17 era mai mare, în prezent aici învaţă 74 de elevi şi îşi desfăşoară activitatea 18 pedagogi. Jumătate dintre ei simt localnici şi chiar au învăţat aici. Actualul colectiv pedagogic este tânăr: în genere învăţătoarele de clasele primare Marina Iliuc, Stela Chelea, Nelea Gorenco, Valeria Ţigănescu, profesoara de ucraineană, Carolina Dârda, simt proaspete absolvente ale instituţiilor pedagogice. Alături de tinerele învăţătoare şi profesoare activează şi cele care provin din dinastii de pedagogi. Bunăoară, doamna Cristina Cebotari, profesoară de informatică: „Provin din dinastia de profesori Lazarovici, băştinaşi din Roşa Stânca şi vestiţi în întreaga regiune. Toţi membrii ei au învăţat la Şcoala nr. 17 şi şi-au făcut stadiile la Universitatea din Cernăuţi, ţine să sublinieze doamna Cristina Cebotari. Vasile Lazarovici, filolog, a fost director-adjimct la Şcoala din Voloca. Fiica sa, Liliana, este profesoară la aceeaşi şcoală. Ştefan Lazarovici, profesor de matematică, director-adjimct la Colegiul , unde profesor de informatică este fiul său, Gheorglie. Mama mea, Viorica Tinicu, a fost profesoară de matematică la Şcoala nr. 10 şi la Şcoala nr. 17, unde în prezent eu predau informatica”.
Doamna Oxana Haric, profesoară de biologie şi chimie, îmi povesteşte că aici au învăţat bunica ei, Domnica, şi mama — Emilia. „Am învăţat şi eu aici şi mă simt fericită că am revenit peste iui timp oarecare, dar în calitate de profesoară, hi anul 2015 a absolvit Şcoala de la Roşa Stânca fiica mea, Emilia, iar fiul, Miliăiţă, este elev în clasa a treia. De altfel, în clasa a treia învaţă şi alţi câţiva copii ai profesorilor noştri. Cu prilejul Zilei învăţătorului ei au prezentat sceneta „E uşor să fii copil de profesor?”. Munca pedagogică e complicată, chiar şi într-o şcoală mică aşa ca a noastră. Stima din partea părinţilor reduc această greutate şi ne încurajează”, recunoaşte doamna Oxana Haric.
„Atmosfera morală sănătoasă, care predomină la noi în şcoală, îi face pe unii locuitori din suburbie, ucraineni de origine, să-şi dea copiii aici, la şcoala românească. Şi nu regretă”, afirmă doamna directoare, Ludmila Puşcariova.
Casa de folclor — „casa mare” a suburbiei
Şcoala de la Roşa Stânca nu are sală de festivităţi. Majoritatea sărbătorilor şi acţiunilor extraşcolare au loc la Casa de cultură, sau Casa de folclor, cum este numită oficial instituţia de cultură din suburbie. Dar şi ea, Casa de folclor, nu poate funcţiona fără participarea activă la acţiunile artistice a elevilor şi profesorilor de la şcoală. Puntea de legătură spirituală între aceste două instituţii este asigurată de familia Maraşciuc. Soţii Miliai şi Valentina au fost şi simt şi profesori, şi lucrători ai culturii, hi această ipostază dublă este în prezent şi fiica lor, Elvira. Domnul Mihai, înainte de a fi director al Casei de folclor, a activat vreo două decenii la şcoală în calitate de învăţător de muzică, împreună cu soţia Valentina, profesoară de română şi pedagog-organizator, le-au altoit elevilor dragostea de frumos, de graiul şi cântecul românesc, i-au scos pe scenele festivalurilor orăşeneşti şi regionale. în prezent învăţătoare de muzică la şcoală şi conducătoare a două grupuri vocale este fiica lor, Elvira, care a obţinut studii muzicale superioare.
Orchestra de instrumente populare ,Mărţişor” de la Casa de folclor din Roşa Stânca se bazează tot pe localnici. Dacă o să vezi în componenţa ei iui tânăr violonist, să ştii că neamul muzicanţilor din această suburbie românească a Cernăuţiului nu se termină.
Ca o stâncă în bătaia vânturilor înstrăinării
Suburbia Roşa Stânca este un colţişor pitoresc al Cernăuţiului. „De pe dealul de la Stâncă se vede oraşul ca în palmă. Aici elevii noştri, după serata de absolvire, întâmpină zorii primei zile a vieţii lor de sine stătătoare. Iar nu demult, trei perechi de tineri au format din flori două inimi îndrăgostite şi s-au logodit acolo”, povesteşte doamna Lilia Puiu, preşedinta comitetului părintesc al şcolii. „Dar cât de frumoase erau nunţile la Roşa Stânca pe când eram eu tânără, afirmă mama doamnei Lilia, Ana Proţ. Deşi localnicii ţin la tradiţiile noastre româneşti, de ele îşi amintesc din ce în ce mai rar. Dacă până nu demult la Sărbătorile de Crăciun ne treceau pragul casei mulţi copii cu „Steaua” şi cu colinda, acum numărul lor s-a cam rărit. Bine că măcar sărbătorile de la club ne amintesc de aceste obiceiuri”.
Asemenea sărbători vor fi permanent, deoarece vânturile înstrăinării nu împrăştie credinţa de neam a locuitorilor de aici. Or, credinţa lor e ca o stâncă în bătaia acestor vânturi.
Vasile Carlașciuc
în imagini: dna Cristina Cebotari, descendentă din dinastia de profesori Lazarovici la o lecţie în şcoala natală; tânărul colectiv pedagogic; profesoara de biologie, Oxana Haric; doamna Lilia Puiu împreună a i mama sa, Ana Proţ, în pragul casei părinteşti; un grup de elevi în faţa Casei de folclor