La 6 decembrie 1912 a decedat Ion Mincu, arhitect, membru fondator și președinte al Societății Arhitecților din România, întemeietorul școlii românești de arhitectură. Ion Mincu (1952-1912) a fost şi inginer, inovator, pedagog, profesor universitar, deputat român. Promotor al unui stil românesc în arhitectură, cunoscută și ca arhitectură neo-românească, Ion Mincu a integrat în operele sale specificul arhitecturii tradiționale din România. În perioada 1877-1884 a studiat la Școala Națională de Arte Frumoase din Paris, avându-i ca profesori pe Remy de Louanges și J. Gaudet, și obține diploma de arhitect. În 1883 a primit premiul Societății centrale a arhitecților francezi. Întors în țară, între 1892-1897, Ion Mincu are o activitate didactică și își aduce aportul la înființarea Școlii de arhitectură a Societății Arhitecților Români. Între 1998-1912 a fost profesor la atelierul de proiecte al Școlii Naționale de Arhitectură, iar apoi la Școala Superioară de Arhitectură din București. Ion Mincu a fost deputat în Parlamentul României, președinte al Societății Arhitecților Români.
La 6 decembrie 1913 s-a născut savantul-chirurg, scriitorul și publicistul, activistul public, academicianul Academiei Naționale de Științe a Ucrainei, Mykola Amosov. Mykola Amosov (1913-2002) a fost unul dintre primii medici din URSS, care a aplicat în practică metoda circuitului artificial al sângelui. În anul 1965 a fost primul din lume care a aplicat proteze ale valvulelor la inimă. A creat o școală științifică. Destinul său din anul 1952 a fost legat indisolubil de Ucraina. Mai mult, el a devenit fiul ei, a aspirat la schimbări în țara dictatorială și visa la independența Ucrainei. Și, când, la aniversarea sa de 80 de ani, concetățenii din Rusia l-au întrebat dacă este gata să se întoarcă la patria istorică, răspunsul a fost negativ. „La Kiev locuiesc atâtea persoane salvate de mine”, a explicat el, „iar aici se află și mormintele celor pe care nu am reușit să-i salvez – nu pot să-i părăsesc nici pe unii, nici pe ceilalți”. Și, de asemenea – numeroșii săi elevi. Academicianul Amosov dorea să fie înțeles, aspira ca omenirea să devină mai desăvârșită.
La 6 decembrie 1915 a încetat din viață Emanuil Grigorovitza, filolog, critic și istoric literar, traducător și prozator; reprezentant de seamă al culturii bucovinene; considerat primul germanist modern din România. Emanuil Grigorovitza s-a născut la 15 februarie 1857, la Rădăuți, Bucovina, provincie a Imperiului Austro-Ungar la acea vreme. A făcut studiile primare la Rădăuți și pe cele secundare la Cernăuți, unde a frecventat gimnaziul și „pedagogiul” statului și a trecut examenul de capacitate pentru limba germană, franceză, istorie și geografie. A început studiile de limbă germană și franceză la Universitatea din Cernăuți (1877-1878). În 1879, la vârsta de 22 de ani, a trecut în România și a terminat studiile la Universitatea din Iași, cu o apreciere deosebită din partea lui A. D. Xenopol. La această vârstă „cunoștea bine și foarte bine nu mai puțin de șapte limbi (germana, franceza, engleza, rusa, ucraineana, ceha, polona) cărora li se vor adăuga greaca și latina”. Prietenia sa cu Mihai Eminescu pare să se fi legat tot la Iași. În 1889 a părăsit Iașul pentru București, unde a continuat activitatea de profesor de liceu începută în Imperiul austro-ungar și la Iași. În paralel a urmat și cursurile Universității din București. A publicat, pentru limbile slavă și în special germană, manuale școlare, dicționare, studii filologice, de critică și istorie literară, și un mic volum cu 20 de poezii ale prietenului Mihai Eminescu traduse în germană (1892), la trei ani după moartea acestuia. Aici pare să-și fi schimbat și numele din Grigorovici în Grigorovitza. La 22 iulie 1893, a obținut la Berna prima sa diplomă de doctor în filosofie, în specialitățile slavistică, limba și literatura germană și literatura franceză modernă. În perioada 1898-1901 a frecventat timp de șase semestre cursurile și seminariile Universității din Berlin, mai ales pe cele de filologie germană veche și modernă. De la Berlin a trimis nuvele și schițe spre publicare în reviste și ziare din Bucovina și din România; împreună cu lucrările de filologie germană publicate, au contribuit la alegerea sa ca președinte al Societății Academice Române din Berlin, constituită în 1899. Activitatea sa pedagogică, lucrările de filologie germană, de istorie și critică literară, precum și cele două doctorate l-au îndreptățit să aspire la o catedră universitară. Emanuil Grigorovitza a început în 1905 publicarea volumelor de proză scurtă, în general bine apreciate de critică; romanele sale, publicate începând cu 1908, au fost mai puțin apreciate. A publicat în 1908 Dicționarul geografic al Bucovinei. Deși criticat sub anumite aspecte, acesta a fost și este citat și utilizat, chiar și recent, ca material documentar pentru vechile așezări bucovinene.
La 6 decembrie 1972 (după unele date – 21 noiembrie 1972), la Chicago, SUA, a decedat poetul şi eseistul Vasile Posteucă, unul dintre fondatorii grupării cernăuţene „Iconar”, care a activat în perioada interbelică. Vasile Posteucă s-a născut în 1912, în localitatea Stăneştii de Jos (fostul raion Hliboca, regiunea Cernăuţi). La vârsta de doi ani a rămas orfan de tată. Și-a făcut studiile secundare ca bursier la liceul din Siret (1924-1931), iar cele de litere – la Universitatea din Cernăuţi (1931-1936). Vasile Posteucă debutează aproape simultan în viața literară și cea politică. Pe plan literar a debutat cu două poeme la revista „Junimea Literară” din Cernăuți, iar pe plan politic a fost membru al Asociației studențești „Arboroasa” (1930-1936) și președinte al ei (1934-1936). Vasile Posteucă a fost şi vicepreședinte al „Centrului studențesc” din Cernăuți, dând dovadă de cel mai înfocat românism cu prilejul manifestărilor și congreselor studențești. În 1936 a organizat primul Congres al Studențimii Bucovinene și a fost delegat timp de trei ani la Uniunea Studenților. Poetul Vasile Posteucă a colaborat intens cu revistele „Iconar”, „Glasul Bucovinei”, „Convorbiri literare” etc.
După evenimentele din august 1944, când România a fost invadată de Armata Roşie, Vasile Posteucă a emigrat. În Franța el a studiat la Sorbona (1949). În Canada, la Toronto, și-a obținut titlul de Master of Arts în 1953, iar în 1962 – titlul de Doctor în Litere. Din noiembrie 1966 funcţionează ca profesor universitar la Universitatea din Mankato. Din 1948 colaborează cu mai multe publicaţii româneşti din străinătate. Împreună cu Nicolae Petra, Vasile Posteucă a înfiinţat şi a condus revista iconaristă „Drum”, care a apărut la Mexico în perioada 1963-1972. S-a stins din viață în anul 1972, în urma unei boli incurabile. Începând cu anii 90, graţie regretatului ziarist cernăuţean, Ion Creţu, la Cernăuţi şi în România au apărut câteva volume ale scrierilor lui Vasile Posteucă. În faţa şcolii din Stăneşti, satul lui de baştină, lui Vasile Posteucă i s-a ridicat un bust. Multe din versurile poetului poartă pecetea dorului neţărmurit de baştină.
La 6 decembrie 1996 a murit Marin Sorescu, poet, dramaturg şi eseist, membru titular al Academiei Române din 1992. Operele sale au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate. După Revoluția română din 1989, a ocupat funcția de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 noiembrie 1993 – 5 mai 1995).
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com