,,Iarăși durerea ne duce spre Lunca”
În seara zilei de 7 februarie 1941, spre hotarul de la Lunca din Ținutul Herței se îndreaptă un alt grup de bucovineni, condus de către ucraineanul Vasyl Moldovan, secretarul Consiliului Sătesc Mahala, fostul raion Noua Suliță, fiindcă mii de băștinași trăiau un coșmar pe care mintea umană cu greu îl poate cuprinde. În acele timpuri grele istoria se scria cu sânge și lacrimi. În acei noapte o durere apăsătoare s-a lăsat peste tot ținutul mioritic. Bântuia un viscol năprasnic și un ger cumplit. Domnea zăpada adâncă. Porniți la drum, cu dorul libertății în inimi, au lăsat acasă universul întreg: părinți, soții și copii. ,,Țăcănit de mitraliere, explozii de grenade, lătrat de câini, gemetele celor răniți și… petele de sânge care se transformau în bălți pe zăpada dintre gardurile de sârmă ghimpată ce aduseseră înstrăinarea și tragedia”. Noaptea s-a transformat într-un infern. În urma cercetărilor întreprinse, s-a descoperit că în timpul masacrului din noaptea de 7 spre 8 februarie, lângă satul Lunca, a căzut răpus de gloanțele grănicerilor sovietici din Detașamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS tânărul Hostiuc Florea al lui Ilie, născut la 1922, în localitatea Mahala, fostul județ Cernăuți al României.
În dimineața zilei de 8 februarie 1941 vor fi arestate 42 de persoane de origine română și un ucrainean. În mâinile staliniștilor nimeresc 42 de bărbați și o femeie. În numărul întemnițaților au intrat 41 de țărani, un muncitor și un funcționar. 35 de oameni aveau studii primare, 2 – studii medii, 4 – studii medii incomplete, iar doi martiri nu știau carte. În cazematele bolșevice au fost închiși 42 de osândiți, născuți în localitatea Mahala, fostul raion Noua Suliță, și un martir, Gheorghe Găină, care a văzut lumina zilei în orașul Cernăuți.
Pe data de 14 aprilie 1941, Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev declară sentința în privința martirilor, care au încercat să treacă blestematul hotar în noaptea de 7 spre 8 februarie 1941, dorind să ajungă în Patria istorică. Băștinașii meleagurilor voievodale știau că în Patria lor istorică strălucește cerul și soarele aruncă scântei, se aude sunetul de dimineață al grâului de aur, romanița prezice viitorul destinului tău; îngrijorate de visurile tale, izvoarele plâng spuzite de dor. În această vermecătoare Țară lucesc ochii inului înflorit și cad boabele de aur ca niște lacrimi. Ei doreau să ajungă în lumea unui trecut glorios al tradiției milenare de existență națională.
Sunt condamnați la moarte 11 mahaleni și un cernăuțean. E posibil că osemintele lor se află în Cimitirul Vechi din orașul Cernăuți, unde își dorm somnul veșnic martirii neamului, executați de către organele sovietice de represalii în iunie 1941. Ceilalți martiri au primit câte 10 ani de detenție, fiind întemnițați în lagărele staliniste de muncă corecțională din fosta Uniune Sovietică, unde își vor continua viața martirică în chinuri cristice, fiindcă în lagărele staliniste, în acel imperiu al răului și crimei, chinurile de care au avut parte românii erau inimaginabile. Setea, foamea, lanțurile și jalea au suspinat împreună cu ei până la ultima clipă, când prin jertfa lor sacră s-au identificat ca mărturisitori întru Hristos. În acele blestemate lagăre, conform informațiilor descoperite în documentele de arhivă, au murit 11 martiri.
După masacrele sângeroase de la Lunca, din iarna anului 1941, intrate în istoria plină de durere a actualei regiuni Cernăuți ca unele din crimele odioase din prelungul șir de fărădelegi săvârțite de puterea sovietică împotriva băștinașilor, au început deportările în masă ale rudelor ,,trădătorilor patriei socialiste”. Băștinașii plaiurilor voievodale au fost lipsiți de libertate, fiind duși cu miile în Gulagul sovietic pentru a fi nimiciți. Nu există în ținutul de la poale de Carpați, scăldat de apele istorice ale Prutului, Nistrului, Siretului și Ceremușului, ,,familie din care n-a murit cineva, n-a fost arestat, exilat sau rănit cu tot felul de înjosiri în războiul”, purtat împotriva băștinașilor de acei, care declarau sus și tare că au adus ,,libertate” și ,,fericire” pe acest pământ strămoșesc. Născuți într-un mediu de legendă, cu dorul de libertate permanent aprins în piept, urmașii mândrilor răzeși s-au pornit, în iarna anului 1941, în căutarea libertății. Pentru ea și-au dat viața, trecând în eternitatea memoriei, fiindcă ,,sângele martirilor este sămânța bisericii”.
Martirii căzuți la Lunca și care au murit în lagărele staliniste de muncă corecțională sunt o părticică a măcelăriei conștiinței neamului, a talentului său masacrat. Mitropolitul Antonie Plămădeală menționa: ,,Suntem contemporani cu strămoșii și ei sunt contemporani cu noi. Noblețea lor e noblețea noastră, vitejia lor e vitejia noastră, victoriile lor sunt victoriile noastre, suferințele lor sunt suferințele noastre. Apărându-le memoria, ne apărăm pe noi. Noi suntem prelungirea lor în istorie, așa cum urmașii vor fi prelungirea noastră”.
Publicea listelor martirilor neamului ,,înseamnă nu doar reabilitarea victimelor comunismului, ci și săvârșirea unui act de justiție”. Fără aceste nume ,,trecutul nostru ar părea așa cum și-ar fi dorit autoritățile comuniste de atunci: ,,luminos, fără crime comise de potentații zilei, fără mii de morți și fără sânge nevinovat vărsat” de-a lungul celor cinci decenii de dominație a puterii sovietice pe meleagurile voievodale.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com