Căldura scumpei vetre de acasă
În memoria lui Gheorghe Micailu, vestit profesor de română din Ciudei și din nordul Bucovinei, care în copilărie, fiind deportat cu familia în Siberia, a primit primele lecții de patriotism de la Sever Zotta, ilustru om de cultură și arhivist român
Condiții infernale, ger siberian…
S-a găsit un ciudat să le stea în cale –
Un basm și vis contopite într-un alean,
În dulcele grai cu armonii vocale.
E aceeași piesă în teatrul stalinist,
Aurora boreală e cortina.
După ea, pe gânduri, bătrânul arhivist
Nedumerit întreabă: dar care-i vina?
Copii din neamul său, fără abecedar,
Au aflat ce-nseamnă litere române.
Cum să le explici, străduința-i în zadar,
Când există cuvântul, dar nu e pâine?
Înfometați și cu speranță fără glas
Să n-o audă nici chiar pădurea deasă,
Căci vede Domnul că atâta le-au rămas
Din căldura scumpei vetre de acasă.
Deveni la suferință învățător,
Cu binele spulberând înstrăinarea,
Iar, dându-și suflarea, zise cu un fior:
„În a noastră limbă să rostiți iertarea”.
În a noastră limbă destinul și-a găsit,
Lăsând chinuri de siberii în arhivă,
Unul din copiii ce-l asculta vrăjit
Pe învățător liturghia-i votivă.
În timp globalizat el dă de înțeles
Prin cuvinte din inima sa curată:
Pentru credință neamul are într-ales
Piatră rară pe moșie revărsată.
Ploile Bunavestirii
La Bunavestire ploi calde se abat
În loc de arhanghel cu sclipiri de stele.
Pământu-întinerește, e mâhnit Pilat –
Nu-i pentru el apa pe mâini să se spele.
La început de credință același cuvânt
Îmi încearcă supunerea, îmi încearcă…
Stropii formează un curcubeu-jurământ –
A triumfului imaginară arcă.
Cel adevărat, în tot binele zămislit,
Mă-mprimăvărează cu lumina-i pură.
Veșnicii Pilați îl vor demult răstignit,
Înfricoșați de-a lui cerească aură.
Piatra de încercare
Oamenii vor ca pietrele să vorbească,
Chiar atunci când veacurile vor amuți,
Pentru îngerii de sub bolta cerească,
Pentru veșnicia ce îi va însoți.
În inimi de piatră nu harul pulsează,
Tot veninul s-adună în piatra din sân.
Meșterii ca Manole nu mai cutează
Să se-angajeze la Cel peste timp stăpân.
Strămoșii mi-s pietrele din vechile altare,
Ctitori de credință pentru noapte și zi.
Mă simt mereu o piatră de încercare –
Poate în zidul lumii ea s-ar potrivi.
Măcar un colț de grapă…
Din lăncile urii nu facem brăzdare –
Fierarii au uitat de acest meșteșug.
Numai spinul profită de înstrăinare
Și crește pe glia neatinsă de plug.
Se simte că stăpână pe ea e luna
De-a rămas Semănătorul disperat.
De sub coroana-i de spini picură întruna
Nu sânge divin, ci al nostru păcat.
Chiar dacă vrăjmașii întruna mă sapă,
Las lancea fierarului neînduplecat.
Să facă din ea măcar un colț de grapă –
Nicidecum un cui pentru cel crucificat.
Gând nostalgic, călător…
Nunta pomilor s-a terminat
Chiar în a verii dimineață.
A rămas dorul neînsurat
Și se îneacă în verdeață.
E martor plopul piramidal,
Stând țanțoș – semn de exclamare,
Ce desparte mitul de real –
În altarul vieții lumânare.
Se răzbună pe ea fără spor
Vântul păgân, ținându-i pică.
Un gând nostalgic și călător
Se naște-n cuib de rândunică.
Îl ademenește cerul umil
Cu mantia-i de veacuri roasă.
Invidioasă, ca un copil,
Plânge iarba la prima coasă.
Dispare toamna-n ceață de Brumar…
Dispare toamna-n ceață de Brumar
Ca un actor îmbătrânit în rol.
Cu câteva frunze stejarul gol
Îi plătește ultimul onorar.
Cârduri de negri corbi îi cântă-n cor
Cu glas de la tristețe împrumutat.
Visele senine mi le-am chemat
Să le plasez cu totu-n alt decor.
Struna doinei așteaptă-un lăutar
Și fete-n seara de Andrei vrăjesc.
Tinerețea-n urmă mi-o privesc –
Se întoarce de la piață al meu car.
Mă frige cuvântul ce nu l-am spus –
Timpul pierdut e ca pelinul amar.
Îl voi convinge pe-al meu Icar
Să urce pe raza ce cade de sus?
Mă tot încearcă un aprig fior,
Energic ca zefirul de Prier.
Îngăduință eu nu pot să-i cer
Vizitiului înălbit de dor.
Soarta își are al său calendar
Cu cele patru vămi prin care trec.
Sunt fără dreptul de a călca în sec –
Toamna-mi dispare în ceața de Brumar…
Autoportret în culorile toamnei
Frunza doinei e veșnic verde
Și în toamnă ea zice cu dor.
Cu vise albastre calea măsor
Ce-n zări vișinii se pierde.
Inima-mi stă pe pomul vieții,
Exact ca mărul roșu și copt –
Decor răsucit ca cifra opt,
Urzit în clipa dimineții.
Lumina limpede și clară
Îmi notează gândul în caiet
Cu-n stilou din școală, violet,
Ca ghiocelu-n primăvară.
În negru sfânt mi-e așteptarea,
Ca brazda trasă-n lung și-n lat,
Colo-n câmp, la margine de sat,
De unde vine înserarea.
Am împrumutat o scânteie
De la codru ce mocnește-ncet
Pentru chipul de pe șevalet,
Înstelat cu o nouă idee.
Cireșul în toamnă visează
Că frunzele-n alai de șoapte
Ard în para fructelor coapte
Din a anului amiază.
Ca pomul atins de răcoare
Mă scutur de iluzii pustii.
Mi-alin sufletul la chindii
Cu niște cireșe amare.
Vasile CARLAȘCIUC
În imagini: Berestea natală – pe cărările amintirilor
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com
