Satul Dinăuți se numără printre puținele localități din Comunitatea Teritorială Noua Suliță care-și are istoria scrisă pe file de carte. Nu ne vom referi la începuturile acestei așezări de oameni apărute, potrivit legendei, în jurul unui izvor de apă cristalină, ce răzbate și acum din adâncurile pământului, ci la cele câteva „file” din granit – plăci memoriale, pe care sunt incrustate numele eroilor satului, neamului și țării. Ei s-au jertfit pentru ziua senină și pașnică de mâine. Aceste plăci au fost fixate pe fațada școlii din sat. Există o logică – doar de acolo a început drumul lor în viața de sine stătătoare. La cine acest drum a fost mai lung, pentru cine mai scurt, iar finalul destinului – același…
Iubea cartea și sportul
În certificatul de naștere al fiecărui om, în afară de data apariției lui pe lume, sunt înscrise neapărat numele și prenumele părinților și locul de naștere. Toate aceste cerințe notariale și stau la baza identității sociale a omului, fiecare dată fiind importantă în felul ei. Dumitru Istrati își iubea foarte mult părinții și avea sentimente la fel de filiale față de satul său de baștină. A dorit să-și trăiască viața acolo unde a văzut lumina zilei și a făcut primii pași, a copilărit și și-a găsit consoarta. Soția sa Ina confirmă:
–Dumitru a avut posibilitate să rămână la Odesa, unde a absolvit cu mențiune Academia Juridică, să plece peste hotare, precum și să ne stabilim cu traiul la Noua Suliță, unde lucra ca jurist, dar a preferat să rămână în satul natal, în casa părintească. Iubea munca de la țară și se simțea fericit.
Când a început procesul de privatizare și de împroprietărire a sătenilor cu pământ, după desființarea colhozurilor ca formă de gospodărire socialistă, anume atunci Dinăuțiul a avut nevoie de un specialist ca Dumitru Istrati: bun cunoscător de legi, cinstit, onest și patriot al satului. Datorită lui, Consiliului sătesc i s-au întors terenurile de pământ, care anterior au fost repartizate cu încălcarea buchii legii. Este un merit al lui Dumitru Istrati în fața consătenilor săi. El avea și alte planuri referitoare la prosperarea Dinăuțiului natal. Planuri frumoase, pașnice pe care le-a spulberat războiul…
Agresiunea armată este cea mai mare crimă săvârșită de oameni, căci se încalcă legea conviețuirii lăsată de Dumnezeu – „nu ucide”, precum și îndemnul Mântuitorului – „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Ținerea armei în mâini este îndreptățită pentru cei care-și apără pământul, neamul și viitorul urmașilor săi, care opun rezistență acestei agresiuni. Pentru ei războiul este sfânt, precum sfântă este rugăciunea mamelor, soțiilor, surorilor pentru fiii, soții, frații lor, aflați în lupta dreaptă. Ele sunt mereu cu gândul la Maica Domnului, cerându-i să-i învăluie și pe scumpii lor cu ocrotitorul său Acoperământ.
A pleca voluntar pe front este deja un act de eroism. Noblețea lui este înțeleasă, dar primită cu durere de membrii familiei voluntarului. În casele lor se mută pentru mult timp neliniștea, căci orice clipă de pe front poate fi fatală.
–Când Dumitru al nostru ne-a anunțat că pleacă pe front, el era ferm convins că procedează just. „Dacă nu eu, atunci cine?” – s-a întrebat el, își amintește cu lacrimi în ochi mama lui, doamna Ana Istrati.
–El a încercat să ne convingă că, iată, bunelul său, Vasile Istrati, a fost pe front în celălalt război, de trei ori a fost rănit, dar a scăpat cu zile și s-a întors acasă. Credea că și el va trece cu bine prin focul luptelor, adăugă tatăl Eroului, domnul Constantin.
–Dumitru era legat sufletește de bunelul său, continuă doamna Ana. Ei găseau foarte repede limbă comună. Firește, că bunelul i-a povestit despre cele trăite și îndurate de el pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial. Pe băieții de-o seamă cu Dumitru îi interesau această temă. Iar când fiul nostru a plecat să învețe la Academia Juridică din Odesa, bunelul plângea. Erau lacrimi de fericire. El avea încredere în Dumitru și simțea cu inima că nepotul va obține multe în viață…
–N-a fost o alegere întâmplătoare. Dumitru încă din școală visa să devină jurist. Era prea cinstit și onest, a accentuat domnul Constantin. La școală a învățat foarte bine, a absolvit-o cu medalie de argint și a hotărât să-și încerce norocul la juridică, la Kiev. La examenul în scris a primit o notă foarte bună, iar la cel oral i-au scăzut nota. El era încrezut că a răspuns bine la toate întrebările. Iar examinatorii au hotărât altfel. S-a întors acasă amărât peste măsură. În ochi îi jucau lacrimile. Era pentru prima dată când l-am văzut într-o astfel de stare. Ne-a explicat că n-au procedat just cu el. „Am răspuns corect, fără nici o îndoială, iar alții, care nici n-au fost examinați serios, au primit note mai mari”, ne-a spus cu obidă în voce.
–Această nedreptate nu l-a descurajat. El a depus documentele la Academia Juridică din Odesa, la Secția de pregătire, deoarece examenele de admitere s-au încheiat. A fost un student foarte sârguincios. Era starostele grupei și învăța foarte bine. Lectorii, de obicei, îi puneau note „automat”, cum se spune, adică în baza răspunsurilor sale excelente la lecții. Iar el se prezenta la examene, lua un bilet și răspundea. „Vreau să-mi verific cunoștințele și că merit nota pe care mi-ați pus-o”, le spunea el lectorilor mirați. A absolvit academia cu mențiune, afirmă doamna Ana.
Excelentul student Dumitru Istrati a devenit și un excelent specialist.
–La poarta lui vedeai foarte des oameni. Veneau la Dumitru pentru a-i cere un sfat, un ajutor, povestește doamna Ana. Ca jurist a rezolvat mai multe probleme pentru Consiliul sătesc Dinăuți, apoi pentru Comunitatea Teritorială Noua Suliță. Prin actele întocmite și prezentate de el, Comunității i s-a întors un teren de pământ de 67 hectare.
Cine s-a gândit atunci că va trece puțin timp și juristul Dumitru Istrati va lua arma în mâini și va apăra pământul țării.
–El dorea să plece în armată încă în 2014, când a început Operațiunea Antiteroristă. S-a prezentat la Comisariatul din Noua Suliță, dar n-a fost mobilizat din cauză că a suferit o traumă serioasă la genunchi, încă pe atunci când se ocupa cu fotbalul, remarcă domnul Constantin.
–Din copilărie a iubit cartea și fotbalul. Casa noastră e lângă stadion. Când Dumitru dispărea undeva, știam precis că-l găsim pe stadion, cu mingea, afirmă doamna Ana.
–Văzând cu câtă pasiune joacă fotbal, l-am înscris la Secția sportivă din Noua Suliță. După un timp oarecare Dumitru mi-a spus că vrea să se antreneze la un nivel mai înalt. L-am dus să-și încerce norocul la Cernăuți, în echipa de juniori a „Bucovinei”. S-a antrenat 3-4 ani și a câștigat cu echipa campionatul regiunii, primind titlul de candidat în maeștri ai sportului, spune domnul Constantin.
–După câte mi s-a spus, Dumitru rămânea onest chiar și în timpul meciului de fotbal, precizează domnul Constantin. Deși era pasionat de joacă, se străduia să iasă învingător din orice situație, dar fără încălcarea regulilor. Dacă se isca vreo neînțelegere, el lua partea celor drepți, căuta să potolească spiritele.
Aceste relatări ale părinților ne conving că Dumitru Istrati și-a trăit scurta sa viață cinstit și cu demnitate, iar destinul i-a cerut să apere adevărul chiar pe câmpul de luptă…
Sentiment sfânt și curat
Pentru Dumitru Istrati familia era ceva sfânt. În cei 37 de ani ai săi neîmpliniți, el a reușit să demonstreze acest lucru. A fost un soț minunat și un tată ideal, după cum afirmă soția sa Ina.
–Când a împlinit 35 de ani, aceasta fusese înainte de război, a dorit să sărbătorim în cercul strâmt al familiei – noi amândoi și gemenii noștri – Daria și David. Am venit la Cernăuți, într-o cafenea, unde erau diferite distracții pentru copii. Daria și David s-au simțit în al nouălea cer al fericirii, iar noi, părinții, servind modest, ne-am bucurat încă o dată că avem parte de o dragoste fierbinte, sinceră, adevărată – cea mai mare bogăție a noastră.
Iar următoarea zi de naștere a lui am marcat-o în doi – la poligonul de la Iavoriv, țara era deja în război. Am venit să fiu în această zi lângă el, să-i aduc o bucurie, o speranță, să-i insuflu încredere în sine. Dumitru a înțeles fără cuvinte cât de mult îl iubim și îl așteptăm acasă, în sânul familiei noastre, blagoslovită de Dumnezeu. Un fior rece mă cuprinde când îmi dau seama că aceasta a fost ultima dată când și-a marcat ziua de naștere… A fost o sărbătoare, chiar și în condițiile aspre de poligon…
Doamna Ina a rostit aceste cuvinte cu o profundă tristețe în voce. De asemenea clipe sincere și încununate de dragostea lor reciprocă nu va mai avea parte. Însă povestea iubirii lor nu se termină. Ina o poartă mai departe singură, o poartă cu fidelitate, promițându-i soțului din ceruri că va avea grijă de florile vieții lor – de gemenii Daria și David, că le va fi și mamă, și tată.
În gând, ea îl are pe soțul iubit mereu alături, simte susținerea lui.
Exact în ziua când Dumitru Istrati ar fi împlinit 37 de ani, pe fațada Liceului din Dinăuți a fost inaugurată placa memorială în cinstea lui.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com