Pentru copil, părintele reprezintă un reper și un model la care se raportează constant, mai ales în primii ani de viață. Modul în care părinții îmbină exigențele cu afecțiunea, încurajarea și disponibilitatea emoțională influențează felul în care copilul ajunge să se perceapă și să își evalueze propriile capacități. În acest sens, stilul parental are un rol important în dezvoltarea stimei de sine, un proces de durată, care începe în prima copilărie și se conturează mai ferm în perioada preadolescenței și adolescenței.
În funcție de vârstă, de sensibilitatea individuală și de contextul familial, comparațiile repetate cu frații, colegii sau prietenii care obțin rezultate mai bune pot avea un impact semnificativ asupra imaginii de sine a copilului. Chiar dacă sunt făcute din curiozitate sau cu intenția de a-l motiva, întrebări precum „Ce notă a luat colegul tău?”, „Cine a mai luat nota 10?” sau „A câta medie din clasă este a ta?” pot transmite, în mod indirect, ideea că valoarea copilului este evaluată prin raportare la performanțele celorlalți. În astfel de situații, satisfacția unei reușite poate fi diminuată, iar un rezultat mai slab poate deveni o sursă suplimentară de frustrare, dezamăgire sau îndoială de sine.
În timp, copilul poate ajunge să creadă că nu este suficient de bun, dacă nu obține rezultate comparabile cu ale celor din jur sau că aprecierea părinților depinde de performanțele sale. Mesaje precum „Uite cât de bine se descurcă fratele tău!”, „Colegul tău poate, tu de ce nu poți?” sau „Știu că poți mai mult, dar nu te străduiești suficient!” pot avea efecte nedorite, chiar dacă intenția adulților este aceea de a-l încuraja să progreseze. Ele pot fi interpretate ca semne de nemulțumire sau de neîncredere și pot accentua teama de eșec, nevoia de validare externă ori tendința de a-și condiționa propria valoare de rezultatele obținute.
O abordare mai constructivă trebuie să evidențieze nu doar rezultatul final, ci și efortul depus, implicarea, perseverența, strategiile folosite și progresul înregistrat în raport cu experiențele anterioare. De exemplu, în loc să îi spunem copilului că un coleg a obținut un rezultat mai bun, putem discuta despre ceea ce a reușit el să învețe, despre dificultățile pe care le-a depășit și despre aspectele pe care le-ar putea îmbunătăți în continuare. În acest fel, atenția se mută de la competiția cu ceilalți la propria evoluție, iar copilul învață să își evalueze progresul fără să își raporteze permanent valoarea personală la performanțele celor din jur.
Este important, de asemenea, ca aprecierea adultului să nu fie rezervată exclusiv rezultatelor excepționale. Recunoașterea efortului, a inițiativei, a curajului de a încerca și a disponibilității de a învăța din greșeli îi poate oferi copilului siguranța că este apreciat și atunci când nu reușește să atingă un anumit obiectiv. Această siguranță emoțională îl ajută să privească eșecul ca pe o experiență din care poate învăța, nu ca pe o dovadă a lipsei sale de valoare.
Nu trebuie ignorată nici relația dintre satisfacția resimțită în urma unei reușite și motivația de a se implica în activități viitoare. Atunci când copilul simte că efortul îi este observat și apreciat, devine mai probabil să își păstreze interesul și disponibilitatea de a continua. Totuși, această încurajare este cu atât mai valoroasă cu cât nu se transformă într-o presiune permanentă pentru obținerea unor rezultate tot mai bune.
În final trebuie remarcat faptul că unul dintre cele mai importante mesaje pe care părinții i le pot transmite copilului este că valoarea sa personală nu se măsoară în note, premii sau comparații cu ceilalți. Performanțele pot fi importante, dar ele nu definesc întreaga persoană. Un copil care se simte acceptat și apreciat pentru ceea ce este, nu doar pentru ceea ce reușește să obțină, va avea mai multe șanse să își dezvolte o stimă de sine echilibrată, să își asume provocări și să gestioneze mai sănătos atât reușitele, cât și eșecurile. (Totul despre mame.ro)
(T.L.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com