10 octombrie în calendarul bisericesc și în cel popular

10 10 IST 1

La 10 octombrie 1394  are loc Bătălia de la Rovine în urma căreia oastea munteană, condusă de Mircea cel Bătrân (domn al Munteniei 1386-1418), a înfrânt oştile turceşti invadatoare, conduse de sultanul Baiazid I.  În privinţa datării, localizării şi deznodământului luptei de la Rovine, istoricii au păreri diverse  deoarece izvoarele existente (cronici turceşti, sârbeşti şi bizantine) menţionează două date la care ar fi putut avea loc bătălia – 10 octombrie 1394 (pe baza cronicilor sârbeşti), respectiv, 17 mai 1395 (izvoare bizantine) şi două locaţii posibile: râul Argeş, respectiv, râul Jiu. Astfel, în 1876 istoricul ceh Konstantin Jireček propunea pentru bătălia de la Rovine data de 10 octombrie 1394 după o mențiune găsită în cronicile sârbești publicate de Pavel Jozef Šafárik în 1851. Cu un an mai târziu, marele istoric şi filolog român B.P. Haşdeu, observa că data morții unuia dintre vasalii lui Baiazid căzuți la Rovine, Constantin Dragaș, este pomenită într-un document contemporan, un ustav de la mânăstirea Hilandar, și astfel stabilea data bătăliei la 17 mai 1395. Observația lui Haşdeu a fost susținută de bizantinologul român Constantin Litzica în 1901, care pe baza unui alt document contemporan emis de mânăstirea Petra din Constantinopol confirma data morții lui Dragaș în primăvara lui 1395.  Pe de altă parte, unii istorici (Şerban Papacostea, Neagu Djuvara) nu exclud posibilitatea existenţei a două bătălii diferite: una pe Argeş, la 10 octombrie 1394, alta pe Jiu, la 17 mai 1395. Izvoarele vorbesc despre o „rovină” (loc mlăştinos), toponim nelocalizat. Istoricii care plasează evenimentul undeva aproape de râul Argeş se bazează pe menţionarea denumirii „Arkâş”, sau „Arkaş” în surse turceşti şi pe faptul că cel mai apropiat drum de la Dunăre spre capitala ţării trecea peste acest râu. O localizare probabilă ar fi Ţuţuleşti (judeţul Argeş), pe Valea Gligănelului, unde există o pădure numită Rovina, un toponim „puţul lui Baiazid” şi tradiţii populare despre o bătălie cu turcii dată cu câteva zile înainte de sărbătoarea Sfânta Parascheva (14 octombrie). În privinţa deznodământului bătăliei, punctul de vedere tradiţional al istoriografiei româneşti, care susţinea că a fost o victorie categorică a românilor, pare contrazis de desfăşurarea ulterioară a evenimentelor (înlocuirea lui Mircea cu Vlad, pe tronul ţării).

La 10 octombrie 1872 a avut loc excluderea lui Ion Creangă din cler. Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice a fost informat că „diaconul Ion Creangă, profesorul din Iaşi, prin faptele sale incorigibile şi incompatibile cu caracterul de cleric, fiind judecat de autoritatea bisericească, este exclus dintre clericii altarului“. Lui Ion Creangă i se aduceau următoarele învinuiri: mersul la teatru, tragerea cu puşca asupra bisericii, tunderea părului „asemenea mirenilor“.

Ion Creangă a făcut parte din cler pentru o perioadă și a fost caterisit în octombrie 1871. Însuşi scriitorul mărturiseşte că el a urmat calea preoţiei la dorinţa mamei sale, Smaranda. În 1859, când a absolvit cursurile Seminarului din Iaşi, Ion Creangă s-a căsătorit cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu, de la Biserica „Sfinţii 40 de Mucenici“ din Copou. Pe 26 decembrie 1859, pentru a-şi putea continua studiile, a fost hirotonit diacon. După studiile la Seminarul din Socola, în 1864, Ion Creangă a intrat la „Şcoala preparandală vasiliană de la „Sfinţii Trei Ierarhi”, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu, care îl aprecia foarte mult, şi l-a pus învăţător la Şcoala primară nr. 1 din Iaşi.

Din anul 1859 Ion Creangă făcea parte din clerul bisericesc. Numit diacon la Biserica „Sfinţii 40 de Mucenici“, unde era paroh socrul său, a intrat în conflict cu acesta la scurtă vreme. Pe 13 ianuarie 1860, diaconul Ion Creangă depune „jalbă“ la Mitropolie împotriva socrului său, preotul Ioan Grigoriu, pentru insulte, lovituri şi tentativă de asasinat. El povestea în declarația scrisă atunci că, în miez de noapte, preotul ar fi intrat în camera lui şi că ar fi încercat să-l sugrume. După mai multe jalbe, Ion Creangă a fost mutat la Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ din Bărboi, apoi va sluji la Biserica „Sfântul Pantelimon“ din Târgu Cucului.

În 1864 Ion Creangă intră la Facultatea de Teologie din Iaşi şi este numit diacon la Mănăstirea Golia, unde a şi locuit. Cariera sa clericală avea să se termine brusc în 1871. Presa locală începe să publice niște articole care prezentau lucruri săvârșite de preoți și diaconi ce contraveneau normelor clericale de atunci: participarea la teatru și împușcarea păsărilor.  În septembrie 1871 Ion Creangă a fost judecat de tribunalul clericilor pentru conduita sa.  Un an mai târziu, în luna octombrie 1872, a fost pronunțată sentința: „diaconul Ion Creangă, profesorul din Iaşi, prin faptele sale incorigibile şi incompatibile cu caracterul de cleric, fiind judecat de autoritatea bisericească, este exclus dintre clericii altarului“.

Ion Creangă nu a ascuns niciodată că fusese la Teatrul Naţional de câteva ori, unde, potrivit declarației sale „n-am văzut nimic scandalos şi demoralizator, ci din contra combaterea tuturor viciilor şi susţinerea de tot ce este just şi ceea ce priveşte datoria omului către Dumnezeu şi societate“. Nu era singurul cleric care făcea acest lucru. După excluderea din cler, Ion Creangă a intentat acțiune de divorț împotriva soției sale.  În 1873 şi-a încheiat procesul de divorţ,  copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire.

Totuși, decizia de excludere din cler i-a adus multe neajunsuri în viață: ministrul Tell l-a destituit şi din postul de institutor. Abia la venirea la minister a lui Titu Maiorescu, fostul său mentor și profesor, acesta a contribuit la renumirea sa în acest post. Ion Creangă a colaborat la elaborarea a patru manuale şcolare. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuinţă în mahalaua Ţicău (bojdeuca). În 1875, l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, atunci revizor şcolar la Iaşi şi Vaslui, cu care s-a împrietenit. Între 1875 şi 1883, la îndemnul poetului, a scris cele mai importante opere ale sale, care au înseninat mințile multora. Între 1883 şi 1889, a fost bolnav de epilepsie şi a suferit foarte mult la aflarea bolii şi apoi a decesului lui Eminescu. Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Țicău. Este înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași. În anul 1993 a fost reprimit post-mortem în cadrul clerului bisericesc.

10 10 IST 2

La 10 octombrie 1914 a încetat din viaţă regele Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen, încoronat rege al României la data de 10 mai 1881, unul dintre principalii făuritori ai Statului Român independent.

10 10 IST 3

La 10 octombrie 1918  Ştefan Ciobanu şi Ion Inculeţ, ctitori ai Unirii Basarabiei cu România,  sunt aleşi membri titulari ai Academiei Române.

10 10 IST 4

La 10 octombrie 1943  a murit la Orsk, Rusia,  istoricul Sever I. Zotta, membru corespondent al Academiei Române din 1919.  Sever I. Zotta  s-a născut la  14/27 aprilie 1874, satul Chisălău, fostul județ Cernăuți.  A întemeiat cea dintâi publicație de specialitate „Arhiva genealogică” (apărută în 1912 – 1913).  A trăit în Iași până în 1934, fiind între anii 1912 – 1934 șeful Arhivelor Statului Iași.  În 1921 a înfiinţat, împreună cu Gh. Ghibănescu, la Iaşi, Societatea de Istorie şi Filologie şi a publicat studii de genealogie, studii referitoare la trecutul mănăstirii Golia.  În 1941 a fost deportat de ocupanţii sovietici în Ural și a murit  2 ani mai târziu în urma condiţiilor barbare de detenţie. Institutul Român de Genealogie și Heraldică îi poartă numele, onorând contribuția sa la dezvoltarea acestor ramuri ale științei istorice în România.

10 10 IST 5 a

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com 

Добавить комментарий