În ziua de 19 ianuarie 1806 s-a născut în localitatea Bezin (azi Donici, raionul Orhei, R. Moldova), fabulistul român Alecu (Alexandru) Donici.
Alexandru Donici a fost un adevărat pașoptist, care a luptat pentru abolirea regimului feudal și a nedreptăților epocii, mai ales prin fabulele sale. A oferit literaturii române multe traduceri și scrieri originale alegorice, prin care critică într-o manieră ironică, presărată de multe proverbe și zicători, abuzurile, corupția, lenea, șiretenia, lăcomia, lingușirea, parvenirea și multe alte vicii ale societății românești din epoca sa.
Alexandru (Alecu) Donici a fost fiul clucerului Dumitru Donici și al Elenei și nepotul renumitului pravilist Andronache Donici. Având rădăcini de cărturari, Dumitru Donici și-a trimis copii, Alexandru și Petru, să studieze la Petersburg, la Corpul de cadeți nr. 1. Chiar dacă era un liceu militar, se învățau și discipline de cultură generală. Donici fiind atras în mod deosebit de literatură. Însușind în scurt timp limba rusă, citește operele scriitorilor ruși, în special I. Krîlov și A. Pușkin.
După absolvire, în 1825, viitorul fabulist este numit sublocotenent și este repartizat într-o unitate militară. Peste un an Donici părăsește armata, invocând motive familiale. Reîntors acasă, se ocupă de treburile gospodărești, obținând mai târziu o funcție administrativă la judecătoria regională.
În paralel, îți începe activitatea literară, fapt consemnat în revista „Telescop” (1935), traducând versuri ale fabulistului rus Krîlov și ale poetului Pușkin (poemul „Țiganii” cu care debutează în 1837). Creaţia sa a fost influențată de fabulele lui La Fontaine și Krîlov. În 1835 Donici îl cunoaște pe C. Negruzzi, cu care se împrietenește. Donici începe să colaboreze la diverse reviste literare românești, iar M. Kogălniceanu publică, în revista „Dacia Literară”, fabulele sale „Gâștele”, „Vulpea pedepsită”, „Vulpea și Bursucul”, „Măgarul”, „Lupul nazâr”, „Bărbatul cu trei femei”, „Parnas”, „Antereul lui Arvinte”.
Fabulele lui Donici sunt editate în două volume, Cartea I (1840) și Cartea II (1842). Scriitorul participă la dezbateri și întruniri literare, continuă să publice în diverse reviste importante: „Albina românească”, „Revista Carpaților”, „Propășirea”, „Foaie științifică și literară” și traduce, împreună cu Negruzzi, „Satire și alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir.
Fabulele lui Donici se caracterizează prin dialog viu și ironie, la sfârșitul fiecăruia autorul oferă câte o morală instructivă, care este transferată la realități concrete de ordin social sau politic ale epocii: „Să țineți dar minte/Aceste cuvinte:/Viața vegetală,/ Viața socială,/ Totul atârnă/ De la rădăcină.”
Fabula a reprezentat pentru Donici un mod de a satiriza moravurile sociale, conflictele de clasă, corupția și abuzurile, goana după avuție, luptând prin mijloace alegorice împotriva nedreptăților și a abuzurilor celor cu putere, a viciilor societății. Fabulele constituie zugrăvirea autentică a două lumi: lumea celor avuți și puternici și lumea celor săraci și umili. Ce care domină au fost prezentați prin lupi, lei, vulpi, vulturi, frunze, elefanți, iar cei care muncesc – prin furnici, albine, rădăcini, râuri.
Datorită fabulelor și traducerilor sale, Donici este numit de V. Alecsandri „La Fontaine al Moldovei, care a compus o mulțime de fabule încântătoare”. Eminescu însuși îl situa printre scriitorii care „și-au încuscrit talentul individual cu geniul poporului…”, numindu-l, în poezia „Epigonii” – „Donici, cuib de-nțelepciune”.
Alecu Donici s-a stins din viaţă la 21 ianuarie 1865 la Iași, în Principatele Unite.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com