La 18 octombrie 1009, din ordinele califului Fatimid Al-Hakim bi-Amr Allah, Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim a fost distrusă până la temelii. Biserica Sfântului Mormânt (denumită și Biserica Sfântului Sepulcru sau Biserica Sfintei Învieri, ultima mai ales în creștinismul de rit răsăritean) este o biserică aflată în interiorul zidurilor vechii cetăți a Ierusalimului, la mică distanță de Muristan. Ea este cel mai însemnat loc de pelerinaj al religiei creștine. Mamei împăratului roman Constantin, împărătesei Elena, i se atribuie identificarea în anul 325 a locului unde ar fi avut loc răstignirea pe cruce a lui Iisus, precum și găsirea unor relicve ale crucii într-o grotă din apropiere. Prin porunca lui Constantin a început în anul 326 zidirea primei biserici în acest loc.
Biserica a fost arsă de persani în 614, reconstruită apoi de patriarhul Modestus pentru a fi iarăși distrusă de califul fanatic fatimid Al-Hakim bi-Amr Allah în 1009. După cutremurul de pământ din anul 1033, care a lovit greu Ierusalimul, stăpânirea arabă fatimidă a permis împăratului bizantin Constantin al IX-lea Monomahul să reclădească biserica între anii 1042-1048.
La 18 octombrie 1495 domnul Moldovei Ştefan cel Mare termină construcţia bisericii domneşti din Dorohoi cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae. Lăcașul este sfințit la data de 18 octombrie 1495. În prezent Biserica Sfântul Nicolae Domnesc reprezintă cel mai vechi monument istoric din zona municipiului Dorohoi și principalul obiectiv turistic pentru vizitatorii din România și din străinătate. Edificiul a fost restaurat de câteva ori în perioada 1896-1921 și își păstrează în întregime formele originale și zidurile inițiale, înfățișându-se ca un monument bogat decorat. Se încadrează în stilul arhitectonic tradițional moldovenesc.
La 18 octombrie 1599, în Bătălia de la Şelimbăr Mihai Viteazul învinge oastea transilvană condusă de Andrei Bathory. Întregul teritoriu al Transilvaniei intra în stăpânirea lui Mihai Viteazul. Bătălia de la Șelimbăr (germană Schellenberg) s-a dat între oastea Țării Românești condusă de Mihai Viteazul și oastea Transilvaniei condusă de cardinalul Andrei Bathory. Bătălia s-a terminat cu victoria clară a armatei lui Mihai Viteazul, care și-a deschis astfel drumul spre cetatea Alba Iulia, unde a înfăptuit prima unire a Transilvaniei cu Ţara Românească. Bilanțul bătăliei a fost impresionant: din rândurile oștirii transilvănene au căzut peste 3000 de oameni, alții 1000 fiind răniți și prizonieri. Pierderile armatei lui Mihai Viteazul au fost, de asemenea, mari, trupurile celor căzuți, din ambele tabere, fiind adunate de locuitorii Sibiului și depuse într-o groapă comună. Locul înhumării se cheamă și astăzi „Movila lui Mihai”. Seara, Mihai Viteazul a ordonat urmărirea pâlcurilor de soldați, pentru a-i împiedica să se regrupeze și să creeze probleme. Cardinalul Báthory fugi spre Moldova, însă pe drum, în munți, a fost capturat de secui, care l-au decapitat la 31 octombrie. Capul cardinalului i-a fost dus lui Mihai Viteazul.
La 18 octombrie 1878 Rusia a luat în stăpânire totală ţinutul istoric Basarabia, cunoscut şi cu denumirea Bugeac. Teritoriul actualului Bugeac a făcut parte din vechiul regat Dacic al lui Burebista, ca apoi partea sa sudică să fie adusă temporar sub stăpânire romană. După ce a trecut în secolele IX-XII prin mai multe stăpâniri, genovezii încep să construiască mai multe cetăți pe litoralul Marii Negre, dar și pe brațul Chilia din Delta Dunării. Cetățile Oblucița, Chilia și Cetatea Albă au fost toate ori construite, ori extinse de genovezi. În prima parte a secolului al XIV-lea, acest teritoriu intră în stăpânirea lui Basarab I, unificatorul Țării Românești, care pe atunci se numea Basarabia. Ulterior Moldova preia aceste cetăți, mai ales sub domnia lui Alexandru cel Bun (1399-1432) și păstrează pentru această regiune, moștenită de la Basarabi, numele de Basarabia.
În 1484 Moldova lui Ștefan cel Mare este nevoită să renunțe la cetățile de la Marea Neagră și de la Dunăre în favoarea Imperiului Otoman, care denumește regiunea Bucak (adică Bugeac), însemnând în turcește „Ținut de frontieră”.
De la 1484 și până la 1812 Bugeacul, care după 1538 va include și cetatea Tighina, face parte din pașalâcul (provincie) turcesc de la Silistra. Regiunea este cedată rușilor după Pacea de la Bucureşti din 1812, împreună cu Moldova de la est de Prut.
Autoritățile imperiale rusești au alungat populația tătară și o parte din cea moldoveană spre Dobrogea, invitând în schimb din Dobrogea bulgari și găgăuzi ortodocși, iar din alte țări germani, ruși și ucraineni să le ia locul.
Între 1856 și 1878, o bună parte a Bugeacului, ca parte a județelor Cahul, Bolgrad și Ismail, au intrat sub stăpânirea Moldovei, respectiv a României după 1859. În 1918 teritoriul va trece în componența României, iar în 1940 este anexat de Uniunea Sovietică, care îl atribuie RSS Ucrainene, în defavoarea RSS Moldovenești.
Conform unei înțelegeri între Hitler și Stalin, populația germană este strămutată în Reich. Inițial, la data de 7 august 1940, Bugeacul a fost constituit într-o regiune administrativă de sine-stătătoare a RSS Ucrainene: regiunea Ismail, dar la 15 februarie 1954 a fost anexată regiunii Odesa.
Tratatul de pace din 1947 confirmă stăpânirea sovietică asupra Basarabiei, inclusiv a Bugeacului. În 1991, ca urmare a destrămării Uniunii Sovietice, Bugeacul devine parte a Ucrainei.
La 18 octombrie 1955 a fost arestat Gavril Vatamaniuc, conducător al grupului de rezistenţă anticomunistă din Munţii Bucovinei. Grupul lui Gavril Vatamaniuc a fost o grupare de partizani anticomuniști români din Bucovina care a acționat în perioada 1949-1955. În anul 1948, sergentul major de jandarmerie Gavril Vatamaniuc din Constanța, fratele partizanului Ion Vatamaniuc (1903-1992), intră în conflict cu locțiitorul politic și este dat afară din armată și pus sub urmărirea Securității. Bănuind că va fi arestat, acesta se refugiază la 25 noiembrie 1949 în pădurile din zona Suceviței, unde își construiește un bordei și se hrănește cu alimente primite de la familia sa. În vara anului 1950 i se alătură doi consăteni, frații Ion și Gheorghe Chiraș, urmăriți și ei de Securitate. Aceștia au adus cu ei arme. Activitatea grupului s-a limitat doar la acțiuni de apărare, tipărind și distribuind manifeste anticomuniste, distrugând manifestele comuniste și încercând să-i convingă pe muncitorii forestieri să lupte împotriva comuniștilor. Deși Securitatea a reușit să-și infiltreze informatori printre pădurari, majoritatea acestora i-au ajutat pe partizani, aducându-le de mâncare. În 1954 s-a alăturat grupului partizanul Vasile Motrescu, venit din Munții Făgăraș și care făcuse parte din grupurile conduse de Vladimir Macoveiciuc și Constantin Cenușe. La începutul lui ianuarie 1955, cu sprijinul unui pădurar, organele de securitate au descoperit ascunzătoarea grupului. În dimineața zilei de 18 ianuarie 1955, o companie de soldați din Botoșani a încercuit zona Bâtca Corbului și a atacat bordeiul. La acel moment, în ascunzătoare se aflau doar Motrescu și Vatamaniuc. Cei doi au reușit să fugă. La 18 iulie 1955 Securitatea află ascunzătoarea fraților Chiraș. În lupta de la Ursoaia Mare, cei doi frați sunt împușcați. Vasile Marciuc, gazda celor doi frați, este capturat la 17 octombrie 1955 și constrâns să dezvăluie ascunzătoarea lui Gavril Vatamaniuc. Astfel, a doua zi este prins și Vatamaniuc în satul Voievodeasa. Ultimul membru al grupului, Vasile Motrescu, a fost capturat la 13 ianuarie 1958, în urma trădării lui Teodor Sfichi, și executat la 29 iulie 1958 în penitenciarul Botoșani.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com