În ziua de 20 iunie 1941, reprezentanţii organelor staliniste de represalii îl arestează pe Teodor al lui Titus Curic din Ciudei, fostul raion Storojineţ. Tânărul avea 20 de ani şi poseda studii medii incomplete. Drept motiv pentru încătuşarea românului a servit un denunţ al iscoadelor bolşevice, în care se aducea la cunoştinţa Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS că bucovineanul „are intenţii să-şi trădeze patria”. În beciurile pline de groază ale cazematelor enkavediste încep interogatoriile şi tortura. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare între România şi imperiul sovietic, deţinutul este transportat în regiunea Sverdlovsk din Federaţia Rusă, unde chinurile anchetelor staliniste au continuat. Sărmana lui inimă a rezistat până la 11 ianuarie 1942. În închisoarea nr. 2 din Turinul de Jos s-a stins steaua destinului acestui mândru fecior al Bucovinei.
Peste trei zile, la 14 ianuarie, tot în lagărul comunist din regiunea Sverdlovsk, se va opri inima altui român. Alexandru al lui Gheorghe Bacreu a văzut lumina soarelui în istoricul oraş Siret din România, la 1896. În perioada interbelică se stabileşte cu traiul în vechea capitală a Bucovinei. Pe data de 20 martie 1941, vizitându-şi rudele, care au rămas dincolo de sârma ghimpată, a hotărât să se întoarcă la Cernăuţi, fiindcă fiecare om revine la căsuţa lui. Nimereşte în mâinile grănicerilor sovietici. Ţăranul va fi întemniţat în închisoarea din centrul regional şi anchetat cu cele mai drastice metode de tortură, fiind acuzat de „activitate de spionaj”. În Siberia s-a rupt firul vieţii sale.
La 15 ianuarie, două românce vor fi condamnate de către Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS la câte 5 ani de temniţă fiecare. În toamna lui 1940, când fuga bucovinenilor peste graniţa pusă de venetici a căpătat un caracter de masă, Aglaia a lui Ion Pitei, de 20 de ani, şi Valeria a lui Petru Scalat, născută la 1913, ambele cu studii medii incomplete, au hotărât să părăsească acest ţinut plin de durere şi să treacă în Patria libertăţii. Aceste cernăuţene, crescute în familii cu veşnicul sentiment al mândriei de neam şi apartenenţei la un trecut plin de glorie, educate în leagănul stimei şi al valorilor umane, au refuzat să se supună fărădelegilor bolşevice. În ziua de 26 octombrie, când meleagurile voievodale erau înveşmântate în arama toamnei, pornesc spre hotarul, care a despărţit frate de frate, soră de soră, părinţi de copii. N-au avut norocul să-l treacă. Cu inimile sângerânde şi pline de durere s-au pomenit în împărăţia răului şi a crimei, îmbrăcând cămaşa muceniciei.
Martirul s-a născut la 1897, în Drobeta-Turnu Severin, frumosul oraş de la Dunăre, locul, unde „Dumnezeu a vrut să-şi arate oamenilor dărnicia”. Glorioasa istorie a acestui municipiu păstrează în ea urmele lui Traian, Mircea cel Bătrân şi Mihai Viteazul. De aici, de la „Porţile de Fier”, când toate plaiurile se aflau într-o mândră şi mare Ţară, s-a pornit Grigore al lui Mihai Bezergheanu, cu sentimentul iubirii de neam, spre semeţele piscuri ale Carpaţilor, stabilindu-se cu traiul în oraşul de pe malul Prutului. Hoardele bolşevice l-au găsit în vechea capitală a Bucovinei. Înspăimântat de teroarea roşie, dezlănţuită de către „eliberatori”, care au adus pe voievodalele meleaguri „marea fericire stalinistă”, românul trăia cu speranţa de a se întoarce la locurile copilăriei sale, pline de legende şi unde gloria strămoşilor „a legat generaţie de generaţie, născând şi perpetuând sufletul românesc”. În noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1941, când fraţii bucovineni, dornici, ca şi el, de libertate, s-au îndreptat spre hotarul de la Lunca, olteanul s-a aflat alături de ei. Încătuşat de zbirii regimului totalitar, a fost supus la cele mai bestiale torturi şi la cele mai groaznice chinuri. Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev, în şedinţa de judecată, ţinută în localul închisorii cernăuţene, în zilele de 28-31 martie 1941, îl condamnă la 10 ani de detenţie „pentru trădarea patriei”. A rezistat fiul Olteniei până la data de 16 ianuarie 1942. În lagărul din Sverdlovsk a închis ochii pentru totdeauna acest martir al neamului românesc. „Frumosul Severin cu faţa la Dunăre”, unde „geografia a creat istorie” a pierdut încă un copil al său.
Tot în aceeaşi zi de 16 ianuarie, în acelaşi blestemat lagăr din Sverdlovsk, a murit şi bucovineanul Gheorghe al lui Teodor Nituşcă din Pătrăuţii de Sus, fostul raion Storojineţ. Martirul s-a născut în 1914, a obţinut studii medii incomplete. Pe data de 1 aprilie 1941, când întreaga suflare românească din Valea Siretului s-a adunat la Varniţa, pornind spre „Ţara din zare”, tânărul pătrăucean se afla în primele rânduri ale luptătorilor pentru idealul libertăţii. Nu l-a răpus glontele ucigaş al staliniştilor, dar va fi încătuşat la 2 aprilie şi aruncat în beciurile NKVD-ului din Hliboca. A suportat cu stoicism cele mai dureroase bătăi, fiindcă ştia că „în tot ceea ce înfăptuim măreţ se află prezenţa noastră în identitatea naţională, care este temelia fundamentală a neamului, răstignit pe cruce”. A pornit spre „Sălaşul străbunilor” cu demnitate, fiindcă a trăit cu demnitate şi curaj, lăsându-şi urmele vii şi grele pe pământul vetrei străbune.
La marea demonstraţie antisovietică de la Fântâna Albă, din ziua începutului de Prier, a participat şi Vasile al lui Manole Gavrilescu din Igeşti. Iscoadele bolşevice l-au ferecat în lanţuri pe data de 3 aprilie. Românul este dus în interiorul fostei Uniuni Sovietice, unde „durerea a plâns împreună cu el”. La 17 ianuarie 1942, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS îl condamnă la 10 ani de lagăr „pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei de stat”. Rudele sale, în acea noapte infernală de 12 spre 13 iunie 1941, vor porni spre întinsurile nesfârşite ale stepelor pustii din Kazahstan. În blestemata regiune Aktiubinsk au rămas martirii Eufrosina şi Ion Gavrilescu.
Petru GRIOR
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com