„Să-ţi fie-atât de drag cuvântul,
Încât atunci când îl rosteşti,
Să crezi că însuşi Eminescu
Ascultă ce şi cum vorbeşti”.
Vasile ROMANCIUC, scriitor din Moldova
Mihai Eminescu, poet, prozator şi jurnalist, este considerat drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.
Pentru că Mihai Eminescu, această forţă creatoare şi îndrumătoare, nu a fost numai un poet genial, un cântăreţ neîntrecut al iubirii, al vieţii, al durerii, nu a fost numai un gânditor profund, Mihai Eminescu a fost meşterul inspirat, care a îmbogăţit limba româ- nă, a prelucrat-o poetic. Românii rostesc şi azi cuvintele limbii materne cu sporul de expresivitate dat de Eminescu. Un alt aspect mai puţin cunoscut din activitatea „neliterară”, să-i zicem, a lui Eminescu e atitudinea sa faţă de limbă. Şi e bine s-o cunoaş- tem mai ales în această perioadă decisivă pentru viitorul nostru cultural, pentru destinul limbii noastre române, când prin diferite ordine şi recomandări cunoscute din partea Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei din Ucraina se încearcă să-i îndepărteze pe elevii din şcolile cu predarea în limba româ- nă de posibilitatea de a studia limba română în clasele superioare, încetând să mai fie obiect de bază în şcoală. Totodată, s-a redus numărul şcolilor româneşti din regiunea Cernăuţi, o serie de materii în unele şcoli au trecut forţat la predarea în limba ucraineană.
Dar eu sunt convins că toate limbile în ţara noastră trebuie să fie egale şi preţuite la fel, la acelaşi nivel în viaţa de toate zilele. Totodată sunt încălcate o serie de legi ale Ucrainei şi ale mai multor convenţii europene privind asigurarea drepturilor minorităţilor naţionale. E cazul să facem totul pentru a convinge civilizat Guvernul ţării noastre şi reprezentanţii altor naţiuni că nu putem face târg cu ceea ce avem mai de preţ, ca spiritualitatea. Consider că problemele legate de păstrarea şi dezvoltarea limbii române în regiunea Cernăuţi va fi în centrul atenţiei la Sărbătoarea naţională „Limba noastră cea română”, care va avea loc la 31 august şi 3 septembrie a.c.
În general e cunoscut faptul că pe parcursul existenţei omenirii, au dispărut multe naţiuni, au încetat să mai existe din cauză că la o anumită etapă au fost silite să nu mai comunice în limba lor maternă. Eminescu avea în sânge cultul cuvântului matern, căruia întreaga sa viaţă i-a căutat, i-a descoperit şi i-a conferit strălucire fără stingere, sonorităţi neîntrecute, ca expresivitatea, armonia, vraja. Reproducem în continuare spre a oferi o imagine a lui Eminescu despre limba maternă câteva cugetări din caietele sale de creaţie.
Cine ştie limba română are calea deschisă la tezaurul intelectual al limbilor romanice moderne, are în fine cheia la limba latină, la civilizaţia antică.
Dar pe cât timp studiul principal al unei şcoale rurale sau primare e limba românească, ea este totodată organul prin care neamul îşi cunoaşte fiinţa sa proprie, organul prin care acest neam moşteneşte avutul intelectual şi istoric al strămoşilor lui. Copilul nu învaţă numai a vorbi corect, el înva- ţă a gândi şi a simţi româneşte.
Limba strămoşească e o muzică.
Limba este organul prin care neamul îşi cunoaşte fiinţa sa proprie, organul prin care acest neam moşteneşte avutul intelectual şi istoric al strămoşilor lui.
Grecia veche n-ar fi ajuns nicicând la dezvoltarea ei cea mare, dacă limba ei nu s-ar fi dezvoltat cu toate nuanţele dictate de natură şi împrejurări şi dacă această dezvoltare a limbii nu era paralelă cu dezvoltarea chiar a spiritului latin.
Limba românească este din acele cu dreaptă măsură; ea n-are consoane prea moi, nici prea aspre, nici vocale prea lungi sau prea scurte: mai toate sunetele sunt medii şi curate.
Naţionalitatea trebuie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura.
Limba şi naţionalitatea românească vor pieri odată cu românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin dezna- ţionalizare şi renegraţiune.
Fiecare literatură naţională formează focarul spiritual naţional, unde concurg toate razele din toate direcţiunile vieţii spirituale, ea arată nivelul vieţii publice spirituale,
Dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el sar zice oarecum prin ea: „aşa voiesc să fiu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut atâtea limbi pe pământ? Prin urmare, simplul fapt că noi, românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, „una singură”, ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare streine ce ne încungiură, e dovadă destulă şi că aşa voim să fim noi nu altfel.
Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră.
Octavian VORONCA, or. Cernăuţi