Primăvara anului 2020 a fost ultima în viaţa distinsului poet cernăuţean, Mircea Lutic. La începutul ei, până la armindeni cu pomii în floare şi marea sărbătoare a Învierii, când „firea întreagă respiră lumină”, poetul a reuşit să participe, alături de alţi confraţi de condei, la două întâlniri cu cititorii.
Prima a avut loc la Horbova, unde la Casa de cultură din localitate a fost convocată întrunirea Cenaclului transfrontalier Cernăuţi-Suceava „Maşina cu poeţi”. Mircea Lutic a sosit la Horbova împreună cu Valeri Ţîbulenko, poet cernăuţean care scrie în limba rusă, laureat al Premiului „Tudor Arghezi” din România pentru traduceri din lirica românească. Până la sosirea „maşinii cu poeţi” de la Suceava, în faţa Căminului cultural şi în preajma bustului slăvitului gospodar horbovean, Ilie Zamfir, Mircea Lutic şi-a amintit de întâlnirile literare de odinioară, iniţiate la Şcoala de la Horbova de Arcadie Suceveanu, pe atunci pedagog-organizator. În cadrul Cenaclului, decanul de vârstă al poeţilor bucovineni de pe ambele părţi ale frontierei, Mircea Lutic, a recunoscut că, ori de câte ori stă în faţa foii albe, simte că stă în faţa altarului. Or, harul poetic este ceva sfânt, iar poezia – o spovedanie în faţa Atotputernicului:
„Pe piatră-n prour, cu mâna lui Dumnezeu s-a scris
Decalogul – temeiul vieţii neîntinate.
Prin litere-n metal, înţelepţit gemănate,
Creştinătatea uşile-mpărăteşti şi-a deschis.
Coala albă, altar al cugetului inspirat,
Oglindă a multpreaplinului din nevedere,
Dă strălucire faptei şi simţirii putere
Din izvorul serafic al verbului revelat”.
A doua întâlnire, şi ultima, s-a desfăşurat chiar de Ziua Mondială a Poeziei 2020 în sala de lectură a Bibliotecii regionale pentru copii din Cernăuţi, unde cititorilor din clasele primare Mircea Lutic le-a relatat despre o întâmplare din copilăria sa de la Iordăneşti de pe Siret, mai bine zis despre imaginaţia sa la acea vârstă. Elevii cernăuţeni ascultau captivaţi fantasticul, văzut cu ochii de copil sau cu cei ai imaginaţiei de Mircea Lutic. Dar văzuse el o simplă şopârlă, care şi-a pierdut coada, s-a întors, a înghiţit-o şi ea s-a prins la loc. Apoi i se păru că şopârla a început să zboare. Cele „văzute” copilul Mircea le-a povestit mamei şi bunicii sale. Mama s-a alarmat la cele auzite, iar a bunica a liniştit-o: „Bucură-te că ai un băiat deosebit”. „Un poet trebuie să aibă neapărat o imaginaţie bogată şi cunoştinţe profunde în multe domenii ale vieţii”, a concluzionat Mircea Lutic, îndemnându-i pe micii cititori să fie prieteni cu cartea, izvor nesecat de cunoaştere a vieţii şi lumii.
… Întorcându-ne de la bibliotecă, ne-am despărţit la intersecţia străzilor Şevcenko şi Principală din Cernăuţi. A fost ultima noastră întâlnire. A început carantina, Mircea Lutic neriscând să apară în public. Iar în ultima convorbire telefonică din toamna aceluiaşi an mi-a comunicat cu bucurie că pregăteşte pentru tipar un volum bilingv – româno-ucrainean – de poezie sacrală, versurile fiindu-i traduse anterior de bunul său confrate de condei, poetul ucrainean Vitali Kolodii. Peste câteva zile Mircea Lutic ne-a părăsit, urcând la ceruri pe raza de lumină divină, atât de mult proslăvită în creaţia sa:
„Ce-au plăsmuit în vremi de vremi strămoşii,
Călăuziţi de graţia străbună,
În scrinuri de-aur cu mult sârg adună
Fir lângă fir, prin secoli, firoscoşii.
Lumină din lumină, le aşază
La loc de-naltă cinste, în cetate, –
Să lumineze în eternitate
Ca nişte nestemate în nămiază”.
Vasile CARLAŞCIUC
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com