Interviu cu veterana învățământului public din Ostrița, Elena PURICI, care recent și-a sărbătorit jubileul de 80 de ani
–Mult stimată doamnă Elena Purici, V-ați născut în luna lui Florar și toată viața V-ați preocupat de educarea „florilor vieții”, adică a copiilor consătenilor. Luna lui Florar din anul acesta este deosebită pentru Dumneavoastră…
–Sărbătoresc zilele acestea doua evenimente însemnate: sunt octogenară și am acumulat 60 de ani de carieră didactică, practic toți în școala din Ostrita. Și dacă mulți mă întreabă cum am rezistat, pot să divulg secretul că pedagogia a fost și rămâne o chemare divină, una din cele mai importante, mai vechi și respectate activități umane, rămânând în istoria civilizației umane drept una din cele mai prestigioase profesii. Poate nu am fost mereu perfectă, uneori am greșit, dar în pofida imperfecțiunilor mele, nu am uitat niciodată să rămân Om, să simt, să ajut voluntar ori la solicitarea colegilor sau elevilor, adeseori să sufăr și să pierd, dar și să iert, și să-mi păstrez în suflet demnitatea, să țin cadența, să practic meseria cu conștiință și responsabilitate și să fac din strategiile de formare ale elevilor o obligație sacră.
Turbulențele sociale, modificările planurilor de învățământ m-au obligat să predau diferite discipline. Am rămas același pedagog care am format abilități și am modelat caractere. Respectând standardele profesionale, m-am străduit să fiu un mentor și un părinte pentru elevii mei. Le-am cultivat dragostea de carte, de artă, de neam, spiritul dreptății și toleranței, i-am încurajat să-și exprime propriile opinii. Strategia excelenței academice a fost, pentru mine, o normă a activității cotidiene. Mereu am studiat și am implementat în practică viziunile marilor pedagogi, așa ca Friedrich Diesterweg, Herbert Spencer, Johann Pestalozzi, Maria Montessori, Vasyl Suhomlinski, Aleksandr Savcenko, Spiru Haret, Aron Pumnul, Gheorghe Asachi ș.a.
Am fost o profesoară care am făcut față provocărilor și port mereu în suflet satisfacția pentru realizările foștilor mei elevi Elena Olinic, Nicolae și Serghei Hacman, Cristina Toderean-Paladean, Diana Calancea, Eugenia Eremco, Stela Bodnaraș, Stela Loic, Angelica Covalciuc, Viorica Iutiș, Alla Bodnaraș, Jana Rusciac, Iulia Grădinaru, Lina Cimborovici, Natalia Malinescu, surorile profesoare Oxana, Aliona și Snejana Cojocaru, Ana-Maria Calancea, Iana Bodnaraș, Erica Dumitras, surorile Ludmila și Daniela Pogonea, Vitalie Ghiba, Iulia Paladean, surorile doctorițe Natalia și Ana Ciornei, Serghei Tanasoi, Irina Mihaiesi, Gheorghe I. Chibac, surorile Conctancean, călugări, preoți, juriști, ingineri, gospodari și buni familiști. Pot susține cu sinceritate că fiecare fost elev are un loc în inima mea. Fiecare m-a impresionat prin ceva specific, iar eu am avut încredere în ei. Succesele lor la concursuri și olimpiade la diferite faze deveneau o sărbătoare de suflet. Ridicam mereu succesele lor mai presus de ale mele.
Am întâmpinat în viață și greutăți. De multe ori resursele materiale și financiare erau limitate, însă și atunci din ultimii bani cumpăram cărți, planșe, portrete de scriitori, diafilme… Chiar dacă activitatea didactică este stresantă, se află sub „ochiul vigilent” al diverșilor „controlori”, cu unii elevi fără simțul responsabilității și dorinței de concentrare la ore, cu părinți prea îngăduitori față de urmașii lor, eu rămân totuși mulțumită că Dumnezeu mi-a dat ocazia să formez zeci de generații de elevi absolvenți.
–Dumneavoastră faceți parte din generația de intelectuali români din regiune, care s-a format în anii postbelici. Generația copiilor de săteni dornici de carte. Familia de pedagogi Purici a contribuit nemijlocit la ridicarea școlii noi, moderne, la Ostrița.
– Părinții mei, Teodor și Maria Rusu, precum și Toader și Domnica Purici, părinții soțului, în acei ani grei de după cel de-al Doilea Război Mondial, în ciuda lipsurilor, ne-au îndreptat spre carte. Eu am terminat Facultatea de Filologie, iar soțul Viorel Purici, mai întâi Facultatea de Filologie, apoi Facultatea de Istorie. Am început cariera didactică la Școala medie din Mogoșești, apoi din 1966 și până în prezent am profesat la Ostrița. Soțul a îndeplinit funcția de director–adjunct, apoi timp de 20 de ani a fost directorul școlii. Satul Ostrița este mare nu numai după teritoriu, dar și după numărul de locuitori. După război, copiii ostrițenilor erau nevoiți să urmeze studiile medii la școlile din Horbova, Voloca, Mogoșești sau Roșa. Directorul Vasile Gh. Toderean împreuna cu directorul adjunct Viorel Purici au bătut pragul la multe instituții din Hliboca și Cernăuți până au dobândit ca în sat, in anul 1974, să fie deschisă școala medie. Erau câte trei clase paralele și orele se desfășurau în două schimburi. Pentru elevii de peste râul Derelui frecventarea școlii putea deveni uneori periculoasă, fiindcă primăvara sau toamna ploile abundente mânau pe apă copaci smulși din rădăcină și distrugeau puntea, adică cele câteva scânduri înjghebate să poată trece apa elevii care mergeau la școală și sătenii – la biserică. A fost un caz când un elev din clasa a doua a fost luat de ape, dar a avut norocul să fie salvat de Ilie M. Calancea, pe atunci elev în clasa a opta.
–Problema dificilă a construcției noii școli la Ostrița îmi este cunoscută, ea a fost abordată la diferite niveluri. Dificultățile constau în aceea că școala nouă urma să fie ridicată pe un teren arabil, fapt interzis de legislația vremii. S-a bătut insistent la ușile marilor demnitar și, în cele din urmă, a început construcția școlii.
–Voi sublinia, că la o adunare generală a satului, la sfârșitul anilor 70 s-a hotărât să se construiască pentru școală o nouă clădire, modernă. Ostrița, fiind un sat lângă Prut și întretăiat de apele Dereluiului, are un teren supus alunecărilor. Cu mare greu, pe un masiv arabil, pe un loc mai ridicat, s-a pornit construcția școlii. În scurt timp au fost construite cazangeria și blocul nr. 1. Lucrul mergea strună sub supravegherea șefei de șantier, Veroana Podeț. Însă a venit un control din Kiev, care a ajuns la concluzia că locul nu corespunde menirii clădirii și lucrările au fost suspendate. Viorel Purici, împreună cu profesorii Ștefan Toderean și Gheorghe Bodnaraș, au început pocloanele la diferite ministere din capitală. A fost schimbată firma de construcții din Cernăuți cu una din Volynia. A venit o nouă comisie, alcătuită din opt persoane, care a rezolvat chestiunea. Membrii comisiei au fost interesați să vadă o gospodărie bucovineană și să servească bucate românești. Am pregătit o masă îmbelșugată, pentru a convinge membrii comisiei să fie de acord cu continuarea construcției. Vara anului 1985 a fost o perioadă de șoc. Toți profesorii au lucrat în timpul concediului la amenajarea claselor, pentru a reuși inaugurarea școlii la 1 septembrie. Deschiderea școlii într-un nou local a fost o adevărată sărbătoare pentru întregul sat. Cu încetul au fost amenajate cabinetele, sălile de clasă au devenit ca un mic muzeu, împodobite cu flori. Cantina, sala de sport, sala festivă au fost pictate în stil modern de pictorul Ștefan Zaporojan. Școala noastră a devenit model pentru toată regiunea. Au venit profesori și din Strâmtura, raionul Teacev, Transcarpatia, din diferite raioane ale regiunii Cernăuți și au apreciat rezultatele muncii noastre. Ulterior, cu ajutorul candidatului în deputați, generalul Varenikov și a generalului-maior Stus, cu ajutorul familiei Eudochia și Teofil Rendiuc, au fost aduse materialele necesare pentru construirea podului suspendat peste râul Derelui. Școala din Ostrița a devenit loc de practică și laborator didactic pentru studenții Universității din Cernăuti, pentru elevii Școlii pedagogice. Cercetătorii Institutului Pedagogic din Kiev și ai Institutului de Lingvistică din Moscova întocmeau programe de învățământ pentru școlile cu predare în limbile minorităților naționale și le testau în colectivul de elevi și profesori, care contribuiau astfel la perfecționarea curriculumului școlar și a materialelor didactice.
–Având în familie doi istorici – soțul Viorel Purici și fiul, Ștefan Purici, actualmente prorector al Universității „Ștefan cel Mare” Suceava, V-ați pasionat și Dumneavoastră de istorie. Îți publicat în presa cernăuțeană de expresie românească articole despre conaționalii noștri deportați de către regimul totalitar sovietic…
– Fiecare om în viață are câte o pasiune. Din clasele primare m-a pasionat lectura, concursurile științifice, organizarea concertelor. În timpul studiilor universitare și de-a lungul anilor de predare în școală, am cheltuit și ultimii bani pe cărți, pe abonamente la ziare și reviste literare, am urmărit orice apariție de literatură metodică și am adunat sute de exemplare, pe care le-am pus la dispoziția colegilor. Soțul era pasionat de științele istorice și vrând-nevrând l-a atras pe feciorul Ștefan cu poveștile istorice, cu concursurile de profil, pentru ca mai apoi acesta să aleagă și el Facultatea de Istorie și să profeseze în acest domeniu. Dacă în familie începeau discuții privind trecutul, adeseori mă implicam și eu cu mare interes. Prin anii 90 am început să adun memoriile consătenilor întorși din deportările staliniste, să organizez întâlniri cu ei în școală. Am implicat în aceste acțiuni și elevii mei care cu mare interes au adunat date pentru Troița Memoriei din sat. Am publicat articole despre mai mulți consăteni: Marioara a lui Traian Bodnaraș (un tezaur viu de folclor bucovinean), familia Galatescu (Galatiuc), ai cărei patru feciori au terminat Liceul „Aron Pumnul” și au urmat diferite facultăți ale Universității din Cernăuți sau chiar Sorbona. Acum lucrez asupra istoricului Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Ostrița, care se află la a treia renovare după deschiderea ei cu peste un secol în urmă. În paralel, încerc să redactez un text despre un descendent al familiei Ioneț, ai cărui bunici și părinți au suferit chinurile lagărelor staliniste. Proiecte și idei sunt multe, dar îmi mai trebuie sănătate, ritm de muncă și inspirație să le pot face pe toate.
–Anume toate acestea vă dorim și noi, în numele cititorilor „Monitorului Bucovinean” și a comunității românești din regiune. La mulți ani și toți buni!
–Vă mulțumesc din toată inima!
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com