– Părinții mei, luați de tineri din inima Ucrainei, de pe meleagurile șevcenkiene, în 1942 și duși cu forța la munci silnice în Germania, lucrau nu departe de lagărul morții Dahau, povestește septogenara Tatiana Apetri. Acolo au fost lipsiți de nume. Îl înlocuia numărul dat de naziști. În aprilie 1945, când se apropia sfârșitul războiului, au fost ridicați și duși spre lagărul de exterminare Bukhenvald. Nu era pază ca în toiul războiului și din coloana lungă s-au desprins membrii a cinci familii și s-au ascuns în pădure, printre fugari fiind și părinții mei. Era o pădure de fagi, ca la noi în Bucovina, numită Bukh, ceea ce în traducere din germană înseamnă „fag”. Oamenii erau istoviți, abia se țineau pe picioare. Li se părea că au ajuns departe, în adâncimea pădurii, însă erau aproape de drum. În zori s-a făcut mai rece și copiii au început să plângă. Părinții s-au speriat că vor da de ei polițiștii. S-au auzit chiar strigătele acestora, lătratul câinilor. Dar călăii naziști au pierdut din vigilență și s-au lăsat păgubași.
Am fost eliberați de trupele americane. Foștilor prizonieri li s-a propus să plece în America, însă părinții mei au refuzat. Îi mistuiau dorul de casă. Și s-au întors în regiunea Cerkasy. Casa era distrusă complet. Și-au ridicat casă nouă. Războiul i-a lipsit de bucuria tinereții. Mult timp „organele vigilente” îi chemau la interogări. Bănuiau că sunt dușmani ai statului, deoarece au „gustat” din viața de peste hotare. Suspectată eram și eu, fiica lor. Însă am reușit să termin școala și cunoșteam la perfecție limba germană. O vorbeam la vârsta de 5 anișori. Era pe atunci o lipsă de cadre pedagogice și mi s-a propus să lucrez la școală, iar studiile mi le-am făcut prin corespondență. Din regiunea Cerkasy am ajuns în localitatea Gribinka de sub Kiev, vestită prin aflarea acolo a lui Șevcenko, Koțiubinski. O colegă de a mea, profesoară de matematică, venită tocmai din Bucovina, mi-a propus să-mi fac studiile la Universitatea din Cernăuți. Fiind studentă m-am căsătorit cu românul Petru Apetri și ambii am trecut la secția fără frecvență. Ne-am găsit de lucru la școala din Igești, temporar, după cum credeam la început, dar s-a întâmplat așa că am rămas în această localitate pentru totdeauna.
– Doamna Tatiana Apetri nu mai lucrează la noi de la 1 septembrie 2015, a plecat la odihna binemeritată, mi-a comunicat directorul Școlii medii din Igești, dna Olga Ionașcu. Însă nu s-a retras cu totul din activitatea publică. Ea este președinta Organizației veteranilor din sat, membră a Consiliului raional al Organizației veteranilor. I-a plăcut să lucreze cu tinerii și a educat cadre pedagogice. Deseori acțiunile extrașcolare, desfășurate sub conducerea dumneaei, au fost transmise de Televiziunea regională.
Activând în calitate de profesoară de limba rusă, apoi de limba şi literatura ucraineană, doamna Tatiana Apetri a organizat la şcoală seri literare cu tematica războiului, invitând la ele diferiţi scriitori. În ospeţie la elevii din Igeşti a fost chiar autorul cunoscutei povestiri „Ultima împuşcătură”.
În firea doamnei Tatiana Apetri este ceva din semnificațiile anului în care s-a născut. Ea știe să învingă greutățile vieții, să lase în urma sa numai fapte luminoase.
Foto Dumitru IACOVIŢĂ