Bătrânul orb
Un bătrân orb stătea pe treptele teatrului și cerșea. La picioarele lui se afla un carton mic pe care scria: „Oameni buni, ajutați un orb, vă rog!”. Ceva mai jos se afla o pălărie veche și ponosită, în care trecătorii aruncau rar câte o monedă. De fiecare dată când bătrânul auzea pași în apropiere și clinchetul monedelor în pălărie, mulțumea dând din cap. Peste zi, suma de bani adunată în pălărie era foarte mică, orbului abia ajungându-i pentru o bucată de pâine. Dar altă ieșire din situație nu avea.
Într-o zi, după-amiază, pe lângă orb a trecut un bărbat de vârstă mijlocie. S-a apropiat de bătrân, a aruncat câteva monede, a ascultat mulțumirile și s-a îndepărtat. Însă apoi s-a întors, a luat cartonul și a scris ceva pe el. În seara aceleiași zile, bărbatul a trecut din nou pe lângă teatru. Apropiindu-se de bătrân, a văzut că pălăria era plină de bani. Orbul a auzit pașii și a întrebat dacă nu cumva este același bărbat care rescrisese tăblița. A vrut să știe ce anume scrisese acel străin.
— Nu vă faceți griji, nu am scris nimic care să nu fie adevărat. Doar am formulat puțin altfel, a spus el. Apoi a zâmbit și a pornit vioi spre casă.
Bătrânul a strâns banii din pălărie, a ridicat tăblița și a încercat să citească cu degetele ce era scris pe ea. Pe noua inscripție stătea scris: „Afară-i primăvara, dar eu n-o pot vedea”.
(Din rețelele de socializare)
(T.L.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com