La 2 august 1891 s-a născut Mihail Jora, compozitor, dirijor şi pianist român, membru titular al Academiei Române, profesor şi Rector al Academiei Regale de Muzică din Bucureşti. Mihail Jora (1891- 1971) şi-a numit cele peste o sută de partituri „Cântece”, pentru a sugera caracterul românesc şi particularităţile specifice care despart aceste lucrări de tradiţia liedului german, reprezentat în special de compoziţiile lui Schubert, Schumann şi Brahms. Uniunea Criticilor Muzicali îi poartă numele şi organizează anual la Bucureşti „Concursul Naţional de Interpretare Muzicală Mihail Jora”.
La 2 august 1912, la București, s-a născut Mircea Șeptilici, celebru actor de teatru și film, regizor, scriitor, pictor. A absolvit în 1937 cursurile Academiei de Artă Teatrală din București. A realizat multe roluri pe scenă dar a fost și un reputat regizor și scenarist. După război, împreună cu Nora Piacentini, N. Stroe și Elly Roman a pus bazele unei asociații artistice. Între anii 1948–1956 a fost arestat, fiind acuzat de activitate anticomunistă, ca membru în lotul „fugarilor de la Tămădău”. Între anii 1959–1981 a apărut în numeroase filme, dintre care: Valurile Dunării, Telegrame, Cerul n-are gratii, Celebrul 702, La patru pași de infinit, Cireșarii (serial TV), Aventuri la Marea Neagră, Marele singuratic, Regăsire, Ultima noapte de dragoste, Banchetul, Șantaj, Detașamentul „Concordia” etc. A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural cl. IV (1967). A emigrat în Canada, stabilindu-se la Montreal, unde a desfășurat o bogată activitate artistică la Micul teatru Românesc, înființat din 1974 de regizorul Dan Ghițescu. A decedat în 1989, la Montreal.
La 2 august 1935, în satul Opaci, raionul Căușeni, s-a născut Ion Ungureanu, regizor, actor, om politic şi de stat din Republica Moldova. După absolvirea Şcolii medii din Căuşeni face studii la Institutul Pedagogic Ion Creangă din Chişinău, Facultatea de filologie (1952-1955). În perioada 1955-1960 studiază la Şcoala teatrală Boris Şciukin (Moscova). A urmat cursuri superioare de regie de pe lângă Institutul de artă cinematografică A.V. Lunacearski din Moscova (1963-1964). În 1960 îşi începe activitatea la Teatrul Luceafărul din Chişinău, din 1964-1971 fiind prim-regizor al teatrului. Este acuzat de naţionalism şi nevoit să părăsească R.S.S. Moldovenească. Pleacă la Moscova, unde lucrează ca regizor şi actor de teatru şi film. În perioada 1977-1989 este regizor la Teatrul Armatei din metropola rusă. În anii 1980-1989, paralel cu activitatea în teatru şi cinematografie, predă arta actoricească la Şcoala Superioară de teatru B. Şciukin. În anul 1989 revine în R.S.S. Moldovenească. După declararea independenței Republicii Moldova îndeplinește funcția de ministru al culturii și cultelor (6 iunie 1990 — 5 aprilie 1994), apoi pe cea de vicepreședinte al Fundației Culturale Române din București (1995-2005). În calitate de ministru, Ion Ungureanu a luat o serie de decizii cum ar fi cea ca timp de doi ani, pentru învățarea limbii române literare, regizorii basarabeni să lucreze în teatrele din România. El a desființat în anul 1992 Teatrul Național „Maxim Gorki” din Chișinău, înființând în locul lui Teatrul Național „Mihai Eminescu” . A repus în centru Chișinăului statuia lui Ștefan cel Mare.
Maestrul Ion Ungureanu şi-a dedicat întreaga viață dezvoltării culturale a țării prin activitatea de regizor, actor de teatru și de film, scriitor, dar și prin activitatea administrativ-politică, în rol de deputat și primul Ministru al Culturii Republicii Moldova (1990-1994).
Ion Ungureanu a fost distins cu titlurile de Maestru emerit în arte al Federației Ruse (1981), Artist al Poporului din R.S.S. Moldovenească (1989), decernându-i-se și Premiul „Intervidenie” pentru filmul televizat „Lika” (Plovdiv, Bulgaria, 1981) și Premiul Național (1990). Pentru contribuția substanțială adusă la dezvoltarea artei teatrale, în calitate de actor și regizor, pentru promovarea culturii naționale peste hotarele țării, în martie 2009 Consiliul Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică al Academiei de Științe a Republicii Moldova i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Ion Ungureanu a fost, de asemenea, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. A publicat volumul „Teatrul vieții mele în trei acte și fără antracte”. A decedat la 28 ianuarie 2017.
La 2 august 1939 savanţii Albert Einstein şi Leo Szilard scriu o scrisoare preşedintelui american Franklin D.Roosevelt prin care îl îndemnau să aprobe proiectul de construire a armei nucleare (Proiectul Manhattan). Albert Einstein (1879-1955) a fost un fizician teoretician evreu, născut în Germania, apatrid din 1896, elveţian din 1899, emigrat în 1933 în SUA, naturalizat american în 1940, profesor universitar la Berlin şi Princeton. A fost autorul teoriei relativităţii și unul dintre cei mai străluciți oameni de știință ai omenirii. În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică. Einstein nu s-a manifestat doar în domeniul științei. A fost un activ militant al păcii și susținător al cauzei poporului evreu. Einstein a publicat peste 300 de lucrări științifice și peste 150 în alte domenii. Proiectul Manhattan a fost proiectul de cercetare și dezvoltare a primei arme nucleare (cunoscută popular ca bomba atomică) în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial de către SUA, Regatul Unit şi Canada. Ceea ce a fost denumit oficial Districtul Ingineresc Manhattan, se referă anume la perioada 1942–1946, când proiectul s-a aflat sub controlul Corpului de Geniu al Armatei SUA, sub administrația Generalului major Leslie Groves. Cercetarea științifică a fost condusă de fizicianul american J. Robert Oppenheimer. Pentru locul de realizarea proiectului a fost desemnată prima oară Districtul Manhattan; numele locului a înlocuit treptat numele de cod oficial. Proiectul a avut succes în dezvoltarea și detonarea a trei arme nucleare în 1945.
La 2 august 2008 s-a stins din viaţă Radu Grigorovici, fizician român de origine evreiască după mamă, membru titular al Academiei Române și vicepreședinte al acesteia (1990–1994). A adus contribuții fundamentale la fizica semiconductorilor amorfi, este considerat fondatorul școlii românești de cercetare în acest domeniu. A publicat studii și documente despre Bucovina natală. Radu Grigorovici s-a născut la 20 noiembrie 1911 în Cernăuți, ca unicul fiu al social-democraţilor bucovineni Gheorghe şi Tatiana Grigorovici. După absolvirea liceului Aron Pumnul (1928) a studiat la Universitatea din Cernăuţi, obținând în 1931 licența în științe chimice, iar în 1934 licența în științe fizice. La aceeași universitate, a fost apoi preparator la Laboratorul de fizică experimentală al profesorului Eugen Bădărău. În 1936 s-a transferat la Facultatea de Științe a Universităţii din Bucureşti, unde Bădărău fusese chemat ca șef al Laboratorului de fizică moleculară, acustică și optică. În 1938 a obținut titlul de doctor în științe fizice cu o disertație despre Potențialul disruptiv în vapori de mercur. A urcat treptele ierarhiei universitare, devenind conferențiar în 1949. Între anii 1947-1957 a lucrat în paralel în industria izvoarelor de lumină (fabrica Lumen, apoi Electrofar), ca inginer consultant. Este constrâns, din motive politice, să renunțe la cariera universitară. Se retrage în activitatea de cercetare, devenind șef de secție (1960) și director adjunct științific (1963) la Institutul de Fizică București al Academiei RPR; în 1970 institutul va trece în subordinea Comitetului de Stat pentru Energia Nucleară. În 1973 solicită pensionarea, continuându-și activitatea ca cercetător științific principal I cu jumătate de normă; în 1977, în urma unei reorganizări, este transferat la Institutul de Fizica și Tehnologia Materialelor, iar după un an i se desface contractul de muncă.
Radu Grigorovici a adus contribuții originale la fizica descărcărilor electrice în gaze, analiza spectrală în flacără, izvoarele de lumină, optica fiziologică și instrumentală, sistemele de mărimi și unități fizico-fiziologice. La Institutul de Fizică București a organizat și condus un grup de cercetători care a studiat fenomenele de transport în straturi metalice subțiri dezordonate, explicate prin structura de benzi a metalelor respective (1959-1966). Dar rezultatele cele mai importante au fost obținute în studiul semiconductorilor amorfi (1964-1977).
A fost ales membru titular al Academiei Române în 1990 (era membru corespondent din 1963) și vicepreședinte al acesteia (1990–1994). Preocupat de „adevărul vieții și adevărul științei”, s-a angajat activ pentru regenerarea Academiei în anii următori dictaturii comuniste. A fost membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei și doctor honoris causa al Universității din București. După dezmembrarea imperiului sovietic, a inițiat un dialog susținut cu românii bucovineni; a publicat, în ediție bilingvă română/germană, un volum de studii și documente despre Bucovina. Era un fin muzician care, după timpul dedicat fizicii, se relaxa interpretând la pian piesele preferate din marele repertoriu.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com