Poetul Ilie Motrescu s-a născut la 18 august 1941, într-o familie de meseriaşi (cojocari) din comuna Crasna-Putna, judeţul Storojineţ, Nordul Bucovinei. După absolvirea şcolii generale din sat (1959) a intrat la Institutul Pedagogic „Alecu Russo” din Bălţi (Republica Moldova), la Facultatea de Filologie Moldovenească şi Muzică, (așa se numea pe atunci), pe care a absolvit-o în 1964. După un an de armată, s-a întors la baştină lucrând ca profesor şcolar la Şcoala generală nr.4 (1965-1967). După aceea s-a transferat la Cernăuţi, angajându-se la ziarul nou înfiinţat „Zorile Bucovinei” în calitate de lucrător literar în Secţia de cultură unde a lucrat până la tragica sa dispariţie.
Ilie Motrescu are publicate, post-mortem, următoarele cărți: „Cântarea Carpaţilor” – poezie timpurie din perioada adolescenţei (Bălţi, Hliboca, Storojineţ), „Cântarea Carpaților” în ediție bilingvă (Гімн Карпатам – Storojineț) „Hora vieţii” – poezie matură (Timişoara, România), „Pagini de folclor crăsnean” (Herța), „Am iubit cu atâta nădejde” (Chișinău). Despre Ilie Motrescu şi creaţia sa s-au tipărit cărţile: „Restituiri – Ilie Motrescu” (Bucureşti, autor – Laurențiu Dragomir), „Ilie Motrescu – coborâtor din semeţia dacă” (Bucureşti), „De-a pururi logodit cu tinereţea” (Hliboca), „Nestinsă-i făclia poetului” (Cernăuţi), „Cu gândul la poetul Ilie Motrescu” (Cernăuţi, autoare – Eleonora Schipor). O valoroasă carte despre Ilie Motrescu a publicat criticul literar Ștefan Hostiuc.
Ilie Motrecu a fost un harnic culegător de folclor, a posedat o voce bună, îi plăcea dansul, cânta la vioară şi practica sportul.
Despre poet şi viaţa sa s-au publicat pe parcursul anilor zeci de articole, schiţe, recenzii, prezentări de carte, comemorări, în mai multe ziare, reviste, volume comune, cărți, atât din Bucovina, cât şi în Moldova şi România. De asemenea s-au organizat zeci de comemorări, lansări de carte, întâlniri cu rudele sale de la baștină, atât la Crasna, sa natală, cât și în mai multe sate bucovinene, dar și la Chișinău, Suceava, București.
În Crasna sa natală a fost inaugurat muzeul etnografic „Ilie Motrescu”.
Avem încă multe de scris şi de publicat despre acest vrednic fiu al neamului nostru care şi-a iubit mult baştina, graiul, neamul, portul, credinţa, datinile, tradiţiile şi obiceiurile care sunt comoara de nepreţuit a unui popor.
Eleonora SCHIPOR
În loc de autobiografie..
…Mi-e capul fierbinte. Sufletul greu. Inima bolnavă. Nu m-aș mira să mă și sufoc într-o bună zi. Din lipsa unui văzduh intelectual sănătos, întremător. Eminescule, Eminescule! Cum se fac a nu te ști epogonii veacului acesta, fără credințe și fără idealuri. Urmașii tăi, bade Mihai, condrumeții mei, Eminescule, sunt buni numai de hulă. Să se ghiftuiască și să scuipe fudui pe toată arta.
Ce dacă-mi ești mai frate decât cei de-acasă? Ce dacă mi te port în gând ca pe-un Dumnezeu și mă bat pe moarte cu ignoranții și profanatorii? Ce dacă mi te am scump și înțelept. Și nemuritor și aproape? Se uită cineva la asta? În veacul ista al tehnicii, vândut satanei? Ba, dacă se gândește careva la înălțarea, la înnobilarea prin spirit.
Făclia ta, Mihai, este orbitoare și nestinsă. Spiritul neamului când mai veștejește, când mai izbucnește în pară. Conștiința mea — puțintică și bezmetică, o va stinge vântul sălbatic al destinului. Căci mi s-a împărțit un destin pământesc vitreg și amar, cum numai D-zeu se poate îndura s-o facă. Sau cum numai lumea se poate îndura s-o facă. Să mă pască și să mi-o facă. U-uh, ce revoltă! Căci: de-ar fi lumea din hârtie,/i-aș da foc dintr-o mânie,/Dară lumea-i din păcate,/îi dai foc, ea nu mai arde… Cu astfel de blestem mă voi îndemna întru-n curaj spre tine, prealuminate voievod Mihai. Și-am să șed drept și tot atât de treaz de-a dreapta ta, și-am să-ți spun numai ție ce cancer social mi-a măcinat sufletul. Ce flacără sălbatică mi-a mistuit inima. Ce doruri m-au mistuit pe negrul pământ. Ce strigăt avui să-l spui și nu l-am spus. Tu și neamul mă veți judeca. 12.VI. 1969…
Ilie MOTRESCU
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com