Evita convorbirile despre război
E greu să te împaci cu faptul că fiul tău e pe front. Gândurile părinților nu părăsesc linia focului, știind că în tranșee se află cea mai scumpă ființă a lor. Cum să-l ocrotești ca să iasă nevătămat din această strașnică încăierare și cumpănă și să se întoarcă la casa, familia și ocupația lui pașnică. Dar câtă bucurie le-a adus la ai săi Dumitru Istrati, venind de câteva ori acasă pe o scurtă perioadă de timp?!
–Iar când se întorcea în subunitate, neapărat lua ceva și pentru camarazii săi. Niciodată nu pleca de la noi cu mâinile goale, cum se spune, afirmă tatăl său, domnul Constantin. Dumitru se împărțea frățește cu subalternii săi. Am fost la el când se afla la Lvov, la instruire. Am intrat împreună în cazarmă. Mi-a arătat patul său, alături de cele ale soldaților, deși el, ca ofițer, putea să aibă un loc aparte. Nu s-a folosit de acest privilegiu, ci a dorit să fie alături de ai săi. De aceea și soldații de rând îl stimau foarte mult. Comandantul său mi-a spus atunci: „Mai rar asemenea băieți în armată. Aș vrea foarte mult ca Dumitru Istrati să rămână aici, la poligon. Este un instructor minunat”.
Dumitru Istrati, însă, avea alte planuri, pe care le-a ținut în taină și față de părinții săi.
–El a scris raport ca să plece pe front, continuă domnul Constantin. Vorbind cu noi la telefon, ne spunea că e pe poligon. Am aflat despre aceasta întâmplător, primisem un colet de la el prin „Nova poșta”. Am cercetat cutia și am aflat că ea a fost expediată din Kostiantynivka, adică din apropierea liniei frontului. Deci, Dumitru al nostru era deja pe front. Am întrebat-o pe Ina despre aceasta, ea mi-a răspuns că nu e acolo, însă după expresia feței ei mi-am dat seama că-i așa.
Dumitru evita convorbirile despre război. Și noi nu insistam. Într-o zi, el fiind acasă, în concediu, l-am întrebat mai în glumă, mai în serios să-mi spună dacă a mirosit praf de pușcă. A evitat răspunsul și a intrat în casă. Mi-am adus aminte că tatăl meu, bunicul lui Dumitru, a fost la celălalt război. Cred că a trecut prin multe situații critice, a văzut multe și niciodată n-a dorit să povestească despre toate acestea. Chiar și amintirile despre război au fost dureroase pentru ei.
Mi-am dat seama că nu trebuia să ating această temă. Când vorbeam cu el la telefon, îl mai întrebam cum e situația acolo. Iar el imediat se interesa: „Dar ce fac copiii mei?”, sau îmi spunea că-i la statul major, mai departe de linia frontului. Iar când îi spuneam: „Noroc. Cum îți merg treburile?”, el îmi răspundea scurt: „OK!”.
Voluntarii adunau bani pentru un „Starting” de care aveau nevoie Dumitru și camarazii săi de arme. Despre aceasta a aflat cineva de la Academia Juridică din Odesa, unde a învățat Dumitru al nostru, a transferat bani fără să se prezinte cine este.
…Le vine greu părinților să se împace cu faptul că fiul lor e pe front, acolo unde armamentul obișnuit și cel performant seamănă moarte la fiecare pas. Din scurtele convorbiri la telefon ei încearcă să perceapă și vocea sufletului copilului lor și nu întotdeauna reușesc. Cei de pe front nu prea vor să-și dea pe față retrăirile, ci le lasă părinților o speranță că gloanțele, schijele îi vor ocoli. Dar este imposibil să te împaci cu gândul că la întrebarea părinților: „Cum îți merg treburile?”, fiul nu va mai rosti acel scurt cuvânt „OK!”. De acolo, din ceruri, unde el s-a mutat pentru totdeauna, pogoară peste părinții, soția și copiii lui, îndurerați de această pierdere irecuperabilă, o lumină lină și senină, pe care ei n-o văd, dar o simt cu inima. E lumina iradiată de sufletul frumos al celui care a fost Dumitru Istrati.
Turneu de fotbal în cinstea eroului
În fiecare toamnă, la Dinăuți se organizează un turneu de fotbal în memoria lui Dumitru Istrati și Ghenadie Istrati. Este o tradiție inițiată cu 13 ani în urmă de însuși Dumitru Istrati. El a fost căpitanul echipei de fotbal al satului. Iar când a fost accidentat la genunchi și nu mai putea juca, s-a apucat de organizarea competițiilor de fotbal și de îngrijirea stadionului. Dumitru a jucat în aceeași echipă cu Ghenadie Istrati, care în timpul unui meci (el se desfășura pe stadionul din Dranița) a căzut pe gazon și i s-a oprit inima. N-a putut fi salvat. După această tragedie, Dumitru Istrati a hotărât, împreună cu prietenul său, Vladislav Dântu, să organizeze asemenea competiții, ca să fie vie amintirea despre Ghenadie Istrati.
În 2025, pentru a patra oară acest turneu s-a desfășurat fără participarea lui Dumitru Istrati, iar pentru a treia oară – și în cinstea lui. El a avut loc, ca de obicei, pe stadionul satului, unde Dumitru Istrati și-a petrecut copilăria și adolescența, unde a simțit și a trăit cu adevărat clipe majore de avânt, și-a călit voința și a prins gustul victoriei.
În duminica de 12 octombrie a anului curent, pe stadionul din Dinăuți, înainte de începerea turneului de fotbal, au fost aduse și puse la loc de cinste portretele celor doi fotbaliști, rămași veșnic tineri – Dumitru Istrati și Ghenadie Istrati. A venit și tatăl lui Dumitru Istrati, Constantin, împreună cu cei doi nepoței, Daria și David, cu nora Ina. Domnul Constantin Istrati le-a urat tinerilor fotbaliști să lupte cinstit pe teren așa cum a procedat întotdeauna eroicul său fiu – Dumitru.
–Pentru Dumitru acest turneu a fost la fel de important ca și meciul de fotbal, unde el lupta din primul minut până la fluierul final din toate puterile numai pentru victorie. Dorea să câștige, dar în competiții cinstite. Mă bucur că Vladislav Dântu, prietenul său, îi continuă intențiile bune. E o tradiție frumoasă, ca și amintirea despre Dumitru al nostru, afirmă domnul Constantin.
–La acest turneu participă fotbaliști de vârstă diferită – între 16 și 40 de ani. Acum în echipa noastră sunt încă trei fotbaliști care au fost parteneri cu Dumitru pe teren, precizează organizatorul turneului, Vladislav Dântu. Dumitru a fost în sport și în viață foarte disciplinat. După el te puteai orienta ca după ceasornic. Pe teren ieșea cu pasiune, în cele 90 de minute ale meciului uita de totul pe lume. Dar era și foarte cinstit. Avem ce-i învăța pe tinerii fotbaliști. În secția de fotbal sunt înscriși vreo 50 de elevi, împărțiți în trei grupe de vârstă. Cu ei se ocupă antrenorul Artiom Reabco. Dacă Dumitru Istrati ar fi fost în viață, l-ar fi bucurat acest lucru. Sportul, credea el, înseamnă sănătate și frumusețe, frumusețe și noblețe sufletească.
După o mică pauză de câteva secunde, observată doar de cel care urmărește atent firul relatării, Vladislav Dântu continuă cu altă intonație despre un moment dureros, care îi revine permanent în memorie, dând de înțeles că n-au fost întâmplătoare ultimele cuvinte rostite de prietenul său, Dumitru Istrati.
–Înainte de Anul Nou 2023, am adus ajutor umanitar și „bucate de acasă” de sărbători pentru consătenii noștri de pe front. Eram în doi cu voluntarul Serghei Niaicu din Boian. A venit cu noi și soția lui Dumitru, Ina, care știa că vom poposi și în subunitatea lui. Eu trebuia să mă întorc acasă la 28-29 decembrie, iar Serghei – peste două zile. Ina mai putea să rămână la soț o zi-două ca să revină acasă cu microbuzul lui Serghei. Dumitru a insistat ca ea să se întoarcă la Dinăuți împreună cu mine, ca să întâmpine sărbătoarea de Anul Nou alături de copiii lor. O zi putea prelungi bucuria soților, dar mi se pare că Dumitru știa mai multe, era doar ofițer. Bănuia că în ajunul sărbătorilor și în perioada lor, inamicul va recurge la bombardamente intense și în timpul tirurilor de foc se pot întâmpla multe. De aceea a și convins-o pe Ina să se întoarcă la copii…
Se spune că viața este o luptă. Sportul l-a învățat pe Dumitru Istrati să reziste, să învingă cinstit și cu demnitate. Teatrul de război nu este acel teren de fotbal, unde poți fără teamă și cu entuziasm să te avânți în luptă. În teatrul de război fiecare pas poate fi fatal, ultimul… În ultima clipă nu ai timp să te întrebi dacă ți-ai trăit viața cinstit, cu sentimentul datoriei împlinite. Iar dacă ai căzut, vor veni alții să lupte pentru tine și, în final, să învingă. Victoria repurtată pe câmpul de bătălie este comună și, totodată, un triumf al fiecăruia care a luptat pentru cauza dreaptă. Și se mai spune: micile triumfuri și inimile mari schimbă cursul istoriei…
Cu el puteai merge în recunoaștere
Între cercetași există o vorbă: „Cu el poți merge în recunoaștere”. De o astfel de caracteristică se poate învrednici doar cel cu virtuții deosebite, cel care nu-și trădează aproapele în cele mai dificile momente. Igor Goi a făcut parte din plutonul de cercetași condus de Dumitru Istrati. Relațiile dintre comandant și subalterni au fost întotdeauna echitabile.
–Noi aveam încredere în comandant, comandantul avea încredere în noi, afirmă Igor Goi. Înainte de a ajunge pe front, am fost bine instruiți. De la Dumitru Istrati am învățat omenia și onestitatea, Dacă era ceva de împărțit, împărțeam egal. El, fiind comandantul plutonului, își asuma cea mai mare răspundere. Eram 23 de cercetași – 23 de caractere diferite, dar nimeni n-a părăsit pozițiile și camarazii de arme în timpul îndeplinirii misiunii de luptă. Ne-am împrietenit foarte mult, eram sufletește foarte apropiați. Chiar și în condițiile aspre de pe front, Dumitru Istrati găsea timp să citească, se interesa de arta militară. Se ocupa cu sportul, iar dimineața alerga împreună cu noi și îndeplinea anumite exerciții fizice pentru a fi în formă sportivă bună, doar aflarea pe linia frontului cerea eforturi fizice colosale.
Nu cu mult după ce am nimerit pe linia „zero”, în subunitatea noastră au apărut și pierderi: doi camarazi au fost răniți, iar unul, Volodymyr Jarii, și-a pierdut viața. Avea 27 de ani și era unicul fecior la părinți, iar mama sa este invalidă… A fost un adevărat șoc pentru noi. Apoi l-am pierdut pe Dumitru Istrati și pe camaradul care a mers cu el la misiune. Familia lui Dumitru Istrati a fost anunțată despre această tragedie de operatorul nostru de drone.
Când a apărut o ocazie, i-am vizitat pe părinții lui Dumitru Istrati. Își revin greu după o astfel de lovitură. Au pierdut un fecior minunat. Este o pierdere colosală și pentru soția și cei doi copii ai săi. Știu că între ei au existat relații foarte calde și sincere. Dumitru, în genere, nu-și închipuia viața fără ei…
La fel și ei acum nu-și închipuie viața fără Dumitru Istrati – fiu, soț și tată iubitor.
–Am fost și eu rănit, iar după tratament am revenit în subunitate, continuă Igor Goi, camaradul de arme al lui Dumitru Istrati.
Tranșeele, aceste răni ale pământului, vor dispărea cu timpul. Le vor acoperi straturi de sol și iarbă deasă, sau, curățite de metalul care a semănat moarte și nivelate una cu fața pământului, vor întregi lanurile roditoare. Hărțile operațiunilor militare își vor ocupa locul în fondurile de arhivă, așteptându-și istoricii. De asemenea, ele vor rămâne în memoria celor care au supraviețuit în aceste lupte crâncene cu inamicul. Iar rănile sufletești, cauzate de pierderea camarazilor de arme, vor continua să-i doară. Cei mutați prea devreme la oastea celestă deseori li se vor arăta în vis. Vor ține în mâini nu arme, ci crenguțe de măslin – simbolul păcii și al reînvierii vieții…
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com