Interviu cu Gheorghe ISAC, veteran al presei românești din regiunea Cernăuți, care la 17 aprilie își va sărbători jubileul de 80 de ani
–Stimate Gheorghe Isac, luna lui Prier este deosebită pentru Dumneavoastră, mai ales prin faptul că v-ați născut în miez de primăvară, iar acest anotimp al înfloririi este al 80-lea în viața Dumneavoastră. Voi aminti și de o altă dată – tot în aprilie a apărut primul număr al ziarului „Zorile Bucovinei”, de istoria căruia Vă leagă un destin…
–Este un destin fericit. Atunci, în aprilie 1967, când în casele românilor din regiune a fost adus primul număr al noului ziar „Zorile Bucovinei”, eu eram în „floarea tinereții”, student la Universitatea din Cernăuți. Poetul Vasile Levițchi, primul redactor al „Zorilor Bucovinei”, m-a observat și mi-a propus să lucrez la ziar. Desigur, mi-au încercat capacitățile. Am fost trimis pe teren pentru a scrie materiale concrete despre activitatea culturală, chiar și din agricultură. Am susținut cu cinste acest „examen profesional” și am fost angajat la redacție.
–Dar să pornim de la alte examene, cele de admitere la Universitatea din Cernăuți. Cred că nu întâmplător V-ați ales specialitatea de filolog – profesor de „limba și literatura moldovenească” (după cum era atunci). Aveați o dragoste față de cuvântul matern…
–E adevărat, dar am avut și o altă pasiune – sportul. Sunt originar din Mahala, iar studiile medii mi le-am făcut la școala din Boian. Acolo veneau la practica pedagogică studenți de la „filologia moldovenească” și ei mi-au sugerat ideea de a-mi continua studiile la Universitatea din Cernăuți, anume la această specialitate. Dar sportul prevala. Aveam rezultate foarte bune la atletica ușoară – la alergări pe distanțe medii. Fiind elev, participam la competiții regionale. Odată am auzit în spatele meu cum vorbeau despre mine doi antrenori, apreciindu-mi capacitățile. Presupuneau că mă ocup serios în secția sportivă, iar eu mă gândeam în sine: „Ce fel de antrenament, când vara, cât e ziua de mare alergam după vite”. Acesta era antrenamentul nostru, al copiilor de la țară. Și, totuși, am primit mai multe sfaturi de la renumitul nostru consătean, Gheorghe Cotic. El era cu câțiva ani mai mare decât mine, dar deja cunoscut în lumea sportului.
–Este primul moldovean get-beget care a devenit campion al Uniunii Sovietice la sambo și tot primul moldovean medaliat la Campionatul Europei la judo (1966). Așa scrie Ion Bahnarel în cartea recent apărută „100+1… personalități basarabene cu rădăcini bucovinene”.
–Ce-i drept, consăteanul meu mi-a propus să-mi continui și eu studiile la Chișinău, dar am decis altfel. După absolvirea Școlii medii din Boian, am înaintat documentele la o școală militară – de telecomunicații. Credeam că o să am o specialitate minunată. Dar, pregătindu-mă pentru examene, am auzit de la niște ofițeri spunând: „Săracii de ei, aceștia cred că își vor face serviciul în trupele de rachete, fără să știe că vor sta de pază în buncărele de comandă”. O astfel de perspectivă m-a întristat. M-am lăsat păgubaș, am urcat în tren și m-am întors acasă. În ultima zi de depunere a documentelor am reușit să mă prezint la Comisia de admitere la Universitatea din Cernăuți. Așa am devenit student la filologie. De sport nu m-am dezis, am făcut parte chiar din selecționata Ucrainei. În 1966 am participat la competițiile pentru trofeul gazetei „Pravda”.
–… Și de acolo V-ați legat în curând destinul de noua publicație pentru comunitatea românească din regiunea Cernăuți – „Zorile Bucovinei”.
–Activitatea la „Zorile Bucovinei” constituie o pagină luminoasă în viața mea. Vorbind în termeni sportivi, pentru mine a însemnat o cursă medie. Am lucrat doar zece ani, spre deosebire de colegii și prietenii mei care au trudit la ziar câteva decenii. La redacție mi-am găsit și consoarta – soția Stela e din suburbia Roșa, cu care am trăit o viață frumoasă, crescând și dând în rând cu lumea trei fiice. De câțiva ani Stela nu mai este printre noi. Regret și plecarea la cele veșnice a unor colegi și prieteni foarte buni, printre aceștia numărându-se și scriitorul Grigore Crigan, cu care am fost foarte apropiați. Fiind la „Zorile Bucovinei” șeful Secției de informații și scrisori, am fost transferat la Comitetul regional de partid, în calitate de instructor la Secția de propagandă și agitație. Răspundeam de presă și, deseori, când ne vizitau delegații din România, îndeplineam funcția de translator. Când s-a destrămat Uniunea Sovietică și regimul sovietic, nu am procedat ca alți funcționari de partid. Nu am dorit să particip la activitatea politică, ci am ales calea de întreprinzător, am lucrat la Firma turistică „Rugvis” și m-am consacrat mai mult familiei.
–Ba chiar i-ați susținut și pe unii colegi ziariști…
–Da, am contribuit la finanțarea a șase cărți fără să afișez rolul de sponsor. I-am ajutat pe unii colegi de la „Zorile Bucovinei”, precum și pe colegele mele de facultate Teodosia Chitari, lector universitar, și pe Nița Zegrea, fostă corectoare la „Zorile Bucovinei”, ele suferind de boli incurabile. Eu mă conduc după principiul – dacă ai posibilitate să-l ajuți pe cineva căzut la nevoie, fă acest lucru.
–În viața Dumneavoastră a fost și „kilometrul olimpic”…
–Este vorba de o clipă majoră. În anul 1980, când a avut loc Olimpiada de la Moscova, eu, având merite în sport și fiind în formă sportivă bună, am participat la ștafeta Focului Olimpic. Mi-a căzut să alerg cu torța cu Focul Olimpic distanța de un kilometru în satul Tărăsăuți, transmițând ștafeta mai departe. Păstrez ca o relicvă scumpă acea torță olimpică.
Am crescut trei fiice, am șapte nepoți cărora m-am străduit să le transmit ștafeta binelui și omeniei. Aceasta este cea mai sigură ștafetă între generații. Spunând aceasta, îmi amintesc de bunicul meu. El mă chema să-i țin pomul pe care îl sădea primăvara. Și acum simt sudoarea muncii sale. Era o muncă cinstită, înfăptuită de un om care cunoștea rostul vieții.
–Cu prilejul jubileului de 80 de ani, Vă adresăm în numele tuturor jurnaliștilor români din regiune cele mai sincere felicitări de sănătate, prosperitate, fericire și tradiționalul „La mulți ani!”.
–Vă mulțumesc din suflet și vă doresc să transmiteți cu demnitate urmașilor ștafeta Cuvântului Românesc.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com